Cum au descoperit vechii greci rolul creierului?20 min read

Acum 2.500 de ani, grecii nu se puteau decide dacă sursa gândurilor este inima sau creierul. Alexandru Babeş spune cum au ajuns curioșii antichității la concluzia corectă

Acest text este un fragment din cartea Povestea creierului. În căutarea celui mai complicat obiect din univers, de Alexandru Babeş, publicată recent în colecția Știință a Editurii Humanitas.39 de lei, humanitas.ro

Vechii greci descoperă creierul. Alcmeon din Crotona observă legătura dintre ochi și creier. Hipocrate localizează în creier sursa bolii sacre

Primul care și-a dat seama de importanța creierului a fost inevitabil un grec, Alcmeon din Crotona, o colonie grecească din sudul Italiei (orașul Crotone din regiunea Calabria de azi).

Medalie de bronz din sec. XIX reprezentându‑l pe Alcmeon din Crotona. Foto: Wikimedia Commons

Alcmeon (sau Alkmaion) a trăit în jurul anului 500 î.Cr. (probabil între 520 și 450 î.Cr.) și se presupune că a făcut parte din școala marelui Pitagora, cu care a fost contemporan. În evoluția intelectuală a lui Alcmeon, mai importantă decât contactul cu Pitagora a fost asocierea cu școala medicală din Crotona, care practica o medicină bazată pe observarea directă a pacientului, pe experiență, și nu pe învățare dogmatică. El a scris mai multe lucrări de medicină care s-au pierdut, dar se pare că a exercitat o influență importantă asupra altor figuri majore, de care ne vom ocupa ceva mai târziu (Platon, Herophilos, Galen). În spiritul empiric insuflat de tradiția medicală din Crotona, Alcmeon s-a aplecat cu predilecție asupra studiului anatomiei și funcției organelor de simț. El a fost primul care a înțeles rolul urechii în detecția mișcării aerului în auz, și a descris modul în care umiditatea, consistența și temperatura alimentelor influențează percepția gustativă. Dar ce l-a fascinat cu adevărat pe Alcmeon a fost văzul, iar disecția ochiului animal l-a ajutat să facă cea mai importantă descoperire a sa, și anume că ochii comunică direct cu creierul prin niște structuri pe care le-a numit poroi, un fel de conducte prin care, presupunea el, lumina ajungea la creier. Mergând mai departe pe drumul deschis de această observație, Alcmeon și-a dat seama că toate organele de simț sunt intim legate de creier, iar existența acestor conexiuni l-a convins că doar creierul poate fi sediul percepției și al gândirii, și nu inima, așa cum credeau cei mai mulți. Era doar primul episod al disputei între susținătorii teoriei encefalocentrice (conform căreia creierul este organul central al cogniției) și adepții cardiocentrismului, care credeau în supremația inimii. Printre aceștia din urmă se afla Empedocle, un mare filozof al naturii căruia îi datorăm teoria celor patru elemente (pământ, apă, aer, foc): el credea că gândurile își au originea în sânge și deci inima, un organ plin cu sânge, ar fi sediul rațiunii. Chiar dacă nu i-a convins pe toți contemporanii săi, Alcmeon este primul cercetător despre care știm că a efectuat disecții pe animale și primul care a localizat sursa gândurilor în creier.

Hippocrate din Cos. Gravură din 1584. Foto: Wellcome Collection

Pentru a continua povestea creierului, trebuie să ne mutăm acum de la periferia lumii grecești în centrul acesteia, la Atena, unde se spune că ar fi trăit în secolul V î.Cr. cel mai mare medic al Antichității, Hippocrate (sau Hipocrat; 460 – cca 375 î.Cr., fig. 10). Secolul V a coincis cu Epoca de Aur a Atenei, perioadă în care lui Hippocrate i-au fost contemporani dramaturgii Sofocle și Aristofan, atomistul Democrit, filozoful Platon și istoricul Tucidide. Se cunosc extrem de puține date biografice precise despre Hippocrate: se pare că s-a născut în insula Cos din Marea Egee, a trăit o perioadă la Atena, pe care a părăsit-o în timpul celebrei epidemii care a grăbit prăbușirea Atenei în fața Spartei în războiul peloponeziac, și a scris mult pe teme de medicină, dar nu se știe cât din Corpusul Hipocratic (totalitatea lucrărilor care i se atribuie) a fost scris chiar de el și cât de discipolii săi. A trăit peste 90 de ani și a fost celebru în toată lumea antică. Ceea ce Thales și discipolii săi au făcut pentru filozofia naturală în ansamblu, Hippocrate și succesorii săi au făcut pentru medicină: au izgonit zeii și au încercat să explice cauza bolii și suferinței fizice recurgând doar la explicații naturale. Asemenea ipotezelor școlii din Milet referitoare la alcătuirea materiei, teoriile hipocratice sunt departe de înțelegerea științifică modernă a fiziologiei și patologiei, dar chiar și așa reprezintă un progres conceptual enorm, o adevărată revoluție în medicină. Corpusul hipocratic conține vreo 70 de texte despre cauzele și tratamentele bolilor, fiind aproape cu siguranță o operă colectivă a unor autori intim asociați cu Hippocrate și cu școala acestuia. Probabil cel mai cunoscut text din această colecție este jurământul hipocratic, dar aici ne vom opri asupra unor pasaje remarcabile referitoare la creier și la rolul acestuia în anumite boli neurologice, în special în epilepsie, cunoscută în Antichitate drept boala sacră. Ironia face că aproape sigur Hippocrate n-a elaborat el însuși jurământul care îi poartă numele, în schimb i se atribuie unul dintre textele cele mai importante ale Corpusului, intitulat Despre boala sacră (De morbo sacro, în varianta latină). Hippocrate este un encefalocentric convins, astfel încât el declară aici fără echivoc că „plăcerile, bucuriile, râsul și glumele noastre provin dintr-o singură sursă, și anume creierul; și tot din creier provin durerea, jalea, temerile și lacrimile noastre“. Hippocrate nu ezită să localizeze în creier sursa emoțiilor umane, dar și a cunoașterii și rațiunii, pentru că tot el afirmă în același text: „creierul este mesagerul înțelegerii“.

Mai mult, Hippocrate identifică în disfuncția creierului cauza maladiei sacre, a epilepsiei convulsive, despre care se credea că ar fi o pedeapsă divină pentru faptele bolnavului. Hippocrate nu vrea să accepte o explicație atât de facilă; după el, epilepsia nu este mai mult sau mai puțin divină decât alte boli, ci se datorează întru totul unor cauze naturale. Doar ignoranța oamenilor îi acordă atribute divine. Iar cauza bolii trebuie căutată în creier, pentru că acesta „are cea mai mare putere în om“. În alt text al Corpusului, Hippocrate face o observație clinică importantă, și anume că leziunile sau loviturile localizate în partea dreaptă a capului produc convulsii sau spasme musculare în jumătatea stângă a corpului, și invers. Tot el observă că pierderea capacității de a vorbi se asociază cu paralizia membrelor pe partea dreaptă a corpului, o observație care-și va găsi explicația abia în secolul XIX, odată cu descoperirea ariei lui Broca și a dominanței emisferei stângi pentru limbaj (capitolul 6).

Hippocrate merită apreciat pentru aceste idei revoluționare privind rolul central al creierului în cogniție și controlul comportamentului. Nu trebuie totuși să presupunem că începând cu el teoria encefalocentrică a devenit dominantă. Dimpotrivă, susținătorii cardiocentrismului, pentru care inima era sursa emoțiilor, dar și a cunoașterii, au continuat să-și susțină ideile și chiar să câștige teren. Printre aceștia sa numărat nimeni altul decât cel mai mare savant al Antichității, Aristotel, așa cum vom vedea ceva mai târziu.

Un impact mai puțin benefic asupra practicii medicale l-a avut teoria hipocratică a celor patru umori. Asemenea lui Empedocle sau filozofilor milesieni care încercau în construcțiile lor teoretice să explice structura materiei pe baza un număr mic de elemente fundamentale, Hippocrate a ajuns la concluzia că orice maladie e provocată de un dezechilibru, cel mai adesea un exces, în nivelul corporal al unor fluide vitale: sângele, bila galbenă, bila neagră și flegma. Conform acestei teorii, tratamentul unei boli poate consta, după caz, în administrarea de substanțe cu proprietăți emetice sau laxative, ori, pentru flebotomie, în prelevarea de sânge. Influența lui Hippocrate asupra evoluției științei medicale a fost enormă și a continuat să se manifeste până spre sfârșitul secolului XIX, iar urme ale acesteia se mai întâlnesc chiar și azi, sub forma abordărilor așa-zis holistice promovate de medicina alternativă. Aplicarea acestor intervenții, și în special a flebotomiei, a fost responsabilă pentru un număr uriaș de decese premature, printre care cel al primului președinte american, fostul general al războiului de independență George Washington. Pe 14 decembrie 1799 mai mulți medici au fost chemați să-l trateze pe Washington, cel mai probabil afectat de o viroză respiratorie. La recomandarea acestora, generalului i sau prelevat întro singură zi aproape doi litri și jumătate de sânge, sau aproximativ 40% din volumul sangvin. Nu e de mirare că Washington nu a supraviețuit zilei de 14 decembrie și acestui tratament, cunoscut și sub numele de medicină eroică, din motive ușor de înțeles. Dar n-ar trebui să-l blamăm pe Hippocrate, care miza în primul rând pe capacitatea naturii de a vindeca pacientul. „Să nu faci nimic poate fi uneori un bun tratament“ e un citat atribuit părintelui medicinei.

Trebuie să recunoaștem meritele cunoștințelor medicale promovate de școala hipocratică, mai ales dacă ne gândim la limitările impuse de constrângerile epocii cu privire la folosirea cadavrelor umane. Practic, în toată istoria Greciei antice, cu o singură excepție în perioada elenistică despre care vom vorbi mai târziu, a fost impusă o interdicție strictă în ceea ce privește disecția corpului uman, considerat sacru. Grecii credeau că un corp intact și executarea corectă a ritualului funerar erau esențiale pentru ca sufletul celui decedat să-și găsească pacea în lumea de apoi. Din acest motiv, medicii și filozofii naturii din Grecia antică n-au putut investiga în mod direct secretele corpului uman, cu excepția celor care puteau observa rănile războinicilor sau, mai târziu, ale gladiatorilor, adevărate ferestre către universul interior. Nu este clar în ce măsură adepții lui Hippocrate au folosit disecția animalelor ca substitut pentru cunoașterea corpului uman. Cu puține excepții (una dintre acestea fiind Alcmeon din Crotona, de exemplu), se pare că până la Aristotel n-a existat interes pentru explorarea anatomică a animalelor.

Despre autor

Alexandru Babeș este profesor de neuroştiinţe şi fiziologie la Facultatea de Biologie a Universităţii din Bucureşti. Laboratorul pe care îl conduce se ocupă de studiul sistemului nervos periferic, al neuronilor senzitivi cu ajutorul cărora simţim durerea şi temperatura ambientală. A publicat peste treizeci de articole ştiinţifice în reviste internaţionale cu referenţi. Este coautor al unor studii apărute în Nature, Nature Medicine, Nature Communications, Journal of Neuroscience, Pain şi Journal of Physiology. Începând din 1995 a beneficiat de numeroase stagii de cercetare în Germania, Franţa, Marea Britanie şi Spania. A fost bursier al fundaţiei germane Alexander von Humboldt şi a primit din partea acesteia premiul pentru cercetare Friedrich Wilhelm Bessel în 2019. În 2018 i s-a acordat premiul Nicolae Simionescu al Academiei Române. A fost preşedinte al Consiliului Naţional al Cercetării Ştiinţifice în perioada 2011–2012, iar din 2020 ocupă din nou această funcție.

„În această carte nu mi-am propus să scriu despre felul în care funcționează creierul, ci mai curând despre istoria încercărilor noastre de a-l înțelege”, spune autorul. „Din Antichitatea greacă și până spre jumătatea secolului XX, povestea creierului a inclus tot felul de personaje exotice, dispute însuflețite, accidente oribile și chirurgi pregătiți să opereze un organ pe care erau departe de a-l înțelege. Evoluția reprezentării creierului în conștiința noastră este exemplară nu atât pentru obiectul studiat în sine, cât pentru ideea de investigație științifică.“