Ce a învățat The Mandalorian din jocurile video?

The Mandalorian este influențat de nenumărate surse, pornind de la filmelele lui Akira Kurosawa până la Star Wars: Rebels, dar își găsește cea mai puternică și neașteptată sursă de inspirație în jocurile video.

În ultimii douăzeci de ani serialele de televiziune s-au întrecut în a spune povești ample, profitând de întinderea narațiunilor pentru a dezvolta personaje și conflicte în feluri de nepermis pe marele ecran. Asta nu s-a văzut doar în cazul unor drame ca Mad Men sau The Wire, ci și în cazul producțiilor de gen. Seriale SF, fantasy, horror sau cu supereroi, precum Watchmen, The Boys, The Expanse sau The Good Place stau bine-mersi lângă thrillere savante, satire necruțătoare, drame și comedii istețe, pentru că fix asta și sunt. 

CITEȘTE ȘI: The Boys: ecranizare smart a unor comicsuri inconfortabile

În aceste condiții, The Mandalorian pare chiar o producție retro, cu episoadele sale închise, cu personajele trase în tușe groase și cu poveștile a căror schemă se repetă și devine ușor de intuit. Nu-i de mirare că cea mai la îndemână comparație pentru spectatorul român sunt serialele fantasy cu tentă mitologică Hercule și Xena: Prințesa Războinică.

Totuși, astfel de seriale nu sunt cu adevărat retro. Nu au dispărut niciodată, ci doar au devenit din ce în ce mai puțin memorabile, funcționând mai degrabă ca divertisment lejer care nu ajunge să fie discutat în afara unor fandomuri dedicate. Că The Mandalorian a scăpat unei asemenea sorți poate fi pus pe seama francizei din care face parte și, evident, pe umerii mult-mematului Copil (căruia nimeni nu-i spune Copilul, pentru este și va fi mereu Baby Yoda).„The Best Baby Yoda Memes”, popsugar.co.uk

Disney+

Pe de altă parte, serialele (ce-i drept, de animație) The Clone Wars și Star Wars: RebelsNeîntâmplător create de Dave Filoni, a doua cea mai implicată figură în dezvoltarea lui The Mandalorian n-au atras asemenea reacții, precum n-au reușit să o facă nici serialele cu supereroii legendari de la DC. Cred că putem găsi o explicație suplimentară pentru succesul serialului de la Disney într-o altă comparație pe care am întâlnit-o des pe Twitter, anume cu jocurile video de tip RPG.Role Playing Games. Jocuri precum Fallout, Baldur’s Gate, Star Wars: Knights of the Old Republic sau seria The Witcher. Astfel de jocuri nu solicită neapărat reflexele jucătorului, coordonarea mână-ochi sau capacitatea de memorare a tiparelor de atac, ci îi pun la dispoziție o lume presărată cu tot soiul de probleme pe care are libertatea să le rezolve conform rolului ales. Rezolvând problemele personajelor pe care le întâlnește, avatarul jucătorului dezvoltă noi abilități și dobândește noi echipamente care îl vor ajuta să rezolve probleme din ce în ce mai mari și mai complicate.

The Mandalorian împrumută din povestea jocurilor video

Sigur, The Mandalorian împrumută elemente de istorie și personaje din întreg canonul Star Wars, așa că jocurile video nu aveau cum să-i scape. În episodul The Marshal, personajul principal răpune un feroce Krayt Dragon în aceeași manieră în care poate fi ucis într-una din misiunile din Star Wars: Knights of the Old Republic. În episodul The Siege, mercenarul, împreună cu doi aliați, infiltrează și distrug o bază imperială care poate foarte bine să fie un nivel din Jedi Outcast.

Dark Troopers, soldații aproape invincibili care îl răpesc pe Baby Yoda au apărut pentru prima oară în seria de jocuri Star Wars: Dark Forces. Deci și jocurile video găzduiesc elemente de poveste măcar de același calibru cu cele din romanele lui Alan Dean Foster sau Timothy Zahn; ceea ce nu ne spune multe despre valoarea lor dramatică, însă ne confirmă familiaritatea creatorilor serialului cu acest mediu. Iar din această familiaritate apare inovația ascunsă adusă de serial.

Structura fiecărui episod este simplă: eponimul mercenar mandalorian trebuie să-l ducă pe Baby Yoda undeva, dar pentru asta are nevoie de ajutorul unui anumit grup care-i solicită serviciile în schimbul sprijinului acordat. În cursul episodului, Din Djarin va trebui să ia o decizie care ori îl va îndepărta de obiectivul său principal, ori îl va costa din echipamentul acumulat pe parcursul serialului, pregătind astfel premisa episodului următor. Uneori, după o treabă bine făcută, personajul primește o recompensă cum ar fi o armă în plus sau o îmbunătățire a armurii sale strălucitoare. 

Fix pe aceeași structură se bazează și jocurile de tip RPG precum seriile Knights of the Old Republica de la Bioware sau The Witcher de la CD Projekt Red.Serialul The Witcher care a debutat în același timp cu The Mandalorian urmărește de asemenea un tipar asemănător. Doar că The Witcher nu are aceeași simplitate, intercalând trei fire epice, prezentate cronologic, non-liniar.

Avantajul acestei scheme este că serialul poate să prezinte noi și noi planete, personaje și dileme cu aceeași eficiență aproape industrială ca în cazul producțiilor TV de modă veche, dar fiecare episod are o miză asupra poveștii și lasă un impact asupra personajelor. Un serial ca Hercule putea fi privit în aproape orice ordine, și așa ajungea să fie difuzat. Asta făcea ca deciziile luate de personaje să fie maleabile, iar acestea să nu învețe nimic de la episod la episod, trivializându-și conflictele. E drept, nici personajele din The Mandalorian nu au profunzimi care merită sondate, nu au ce să învețe despre ele însele și despre locul lor în lume încât să poată căra dramatic serialul. Dar impactul deciziilor luate de ele este în continuu vizibil pe ecran în găurile din nava mercenarului, în zgârieturile de pe armura sa, în echipamentul la care are acces. Toate aceste lucruri care influențează cine îi va fi dușman sau aliat pe viitor și cum va rezolva conflictele în care se va găsi. Această continuitate dă greutate poveștilor altfel schematice.

Fix ilustrarea materială și cuantificarea progresului obținut de personaje, precum și reverberarea în timp a deciziilor luate de ele este ceea ce dă specificitate jocurilor video de tip RPG. The Mandalorian nu propune aceleași psihologii inedite și profunde ca Mad Men sau chiar ca Game of Thrones (pe vremea când creatorii încă se țineau de cărți), dar reușește să îmbine spectacolul propulsiv cu o coerență dramatică care cu greu putea fi obținută din cauza poveștilor altfel melodramatice specifice genului.

Serialul se folosește de tehnologia jocurilor video

Sunt numeroase motive pentru care cele mai memorabile seriale SF&F – originalul Star Trek, remake-ul lui Battlestar Galactica, Game of Thrones sau The Expanse – au prioritizat conflicte politice și studiul psihologiei personajelor, în timp ce suratele lor de pe marele ecran s-au remarcat prin efecte speciale, scenarii incitante și acrobații spectaculoase (chiar și acolo unde nu lipsea elementul intelectual, cum ar fi 2001: Odiseea Spațială sau The Matrix). Unul dintre ele este că e greu de realizat ceva spectaculos vizual cu bugetul unui serial și în timpul alocat producției fiecărui episod. 

Disney+

De obicei, soluția aleasă a fost crearea unor scene principale refolosite de la episod la episod, rămânând ca decorurile episodice să aibă o scenografie mult mai puțin laborioasă. Spre deosebire de normă, The Mandalorian reușește să prezinte cam în fiecare episod câte un nou peisaj impunător, dezvăluit în numeroase locuri și uneori chiar prins în diferite condiții climatice sau momente ale zilei. Reușește să facă asta fără costuri exorbitante și fără să sacrifice calitatea cinematografică a scenelor împrumutând o tehnologie din lumea jocurilor video.

Principalul platou de filmare de la The Mandalorian este o scenă înconjurată de ecrane LED la aproape 360 de grade. Aceste ecrane proiectează decorul realizat în motorul grafic pentru jocuri video Unreal Engine. Avantajele sunt numeroase, iar tehnologia este descrisă drept revoluționară de creatorii serialului și de partenerii lor de la Epic Games.

CITEȘTE ȘI: Săpând sub miliardele de poligoane ale lui Unreal Engine 5

În primul rând, atenuează din volumul de muncă de post-producție. Obișnuitul ecran verde nu este nici pe departe magic. Sunt necesare nenumărate ore din partea editorilor de imagine pentru a elimina artefacte cauzate de tehnică.

Din cauză că este fizic imposibil de obținut un verde uniform (din cauza luminilor, umbrelor, a diferențelor de profunzime și a cutelor), editorii de imagine trebuie să separe uneori manual actorii de fundal. Iar din cauză că fundalul inundă scena cu o lumină verzuie, trebuie potrivită culoarea și intensitatea luminii din scena filmată cu ceea ce sugerează de fapt fundalul, uneori cadru cu cadru. Platoul virtual folosit de Industrial Light & Magic elimină aceste probleme, proiectând din start asupra actorilor și recuzitei lumina potrivită. Cu atât mai important într-un serial ca The Mandalorian, în care personajul principal este îmbrăcat într-o armură lucioasă.

Disney+

Alt avantaj important vine din faptul că Unreal Engine nu este orice fel de soft grafic, ci unul specializat pentru jocuri video, adică conceput pentru muncă iterativă și randare în timp real. Ceea ce înseamnă că spre deosebire de simpla proiecție a unei imagini pe platoul de filmare, fundalul virtual răspunde la mișcările camerei producând subtile efecte de paralaxă și profunzime a cadrului.

Tot mulțumită faptului că este un motor grafic în timp real apare și cea mai generativă diferență dintre această tehnologie și tehnicile clasice: dezvoltarea de sinergii între diferitele departamente de producție și post-producție. 

Directorul de imagine sau regizorul pot cere ajustări ale decorului sau ale temperaturii și intensității luminii din decorul virtual chiar pe platoul de filmare. Actorii nu trebuie să-și mai imagineze cum ar arăta locul în care li se găsește personajul sau unde se află un reper către care se îndreaptă, ca după câteva săptămâni un artist 3D să ajusteze sau să creeze scena în jurul său, ci toate departamentele contribuie în același timp la realizarea scenei mai mult sau mai puțin finale.

Industria jocurilor video a căutat cam dintotdeauna să-și demonstreze legitimitatea. De multe ori a făcut asta încercând să emuleze industria cinematografică, spunând cam aceleași povești și cam în același fel în care o face Hollywood-ul. Dar o mult mai bună demonstrație a posibilităților mediului se întâmplă când Hollywood-ul emulează și se folosește de tehnicile specifice dezvoltate de industria jocurilor video pentru a-și crea producțiile mai repede și mai bine.