12 SF-uri pentru 2020

Cele mai bune filme, seriale, cărți și benzi desenate ale anului. Atâtea câte sunt.

Cu sau fără pandemie, am avut acces la niște filme și cărți, seriale și benzi desenate în anul ăsta de toată jena. Nu am să fac un top, pentru că nici una din categorii n-a dat măcar zece chestii indiscutabil memorabile. Așa că un platouaș cu de toate e mai sincer și nu, nu urmează un text care să confirme sau infirme opinii, ci mai multe niște sugestii apropo de SF-urile pe care poate le-ai ratat. 

Benzi desenate

2020 n-ar fi fost un grozav pentru banda desenată, nici fără pandemie și lockdownuri. Drept dovadă, lansările pe hârtie și în formate electronice nu au scăzut numeric și nu ar fi fost altele. Iar din cele lansate, doar trei sunt indiscutabile MUST (SEE &READ). Apărute toate spre finalul anului. Pe care probabil cel mai bine îl reflectă, cu paranoile și conspirațiile lui cu tot, Department of Truth,Publicat de Image Comics: imagecomics.com aflat în plină desfășurare.  

Grădinile Babilonului/Les Jardins de Babylone

Nicolas Presl face de vreo 15 ani benzi desenate fără bule de dialog. Fără cuvinte. Fără bullshite. E perfect și teribil de profund ce se poate scoate (narativ, stilistic și intelectual) din imagini pure. Cum era cinema-ul mut? Grădinile babilonuluiDisponibil pe Atrabile: atrabile.org fac din fiecare cadru/căsuță câte un plan și da, funcționează cinematografic. Dar chiar și filmele mute foloseau cuvinte. Presl e aproape de ceva mai vechi și fundamental, de bazoreliefuri și fresce, de temple și columne. 

Subiectul este familiar: bogătanii sunt retrași desupra unei lumi căzute în colaps, violență și mizerie. Nu într-un Elysium, ci pe Lună. Și undeva, prin zona Babilonului antic, conducte extrag apa care le este trimisă în cer, ca să aibă bogătanii grădini pe Lună. Printre revoluții și execuții, un băiat și o fată fug de inevitabil. Feroce și splendid, foarte aproape de ce-i Orientul Mijlociu contemporan și nu foarte departe în viitor. 

Unearth

Image Comics au rămas singurii frecventabili de pe piața de comics mainstream din US of A. După Paper Girls,Detalii: imagecomics.com (o chestiune foarte isteață, cu călătorii în timpuri și universuri paralele, complet savurabilă și ca ritm, și ca desen, și ca script) care tocmai ce-a finalizat, ce putea urma? UnearthDisponibil pe Image Comics: imagecomics.com ăsta, cu ceva dintr-o peșteră care pare a fi un virus mutagen și, odată ce niște țărani mexicani și experți americani ajung la el, face și desface lumea din jur de zici că-i Picnic la marginea drumului sau Annihilation. 

Ce-i frumos la Unearth este că are mai mult tupeu decât pare a avea inițial și, cu toate accentele vizuale delicioase apropos de mutanți, miezul este fascinația pentru dereglarea universului, impecabil susținută pe parcursul primelor opt numere, printr-un script foarte ambițios și impecabil ritmat. 

 Carbon și Siliciu / Carbone et Silicium

Carbone et siliciumDisponibil pe Ankama Shop: ankama-shop.com are și trailer volumul ăsta de cyborgeală cyber-punkistă printre apocalipsele viitorului. 

Practic Label 619 (editură miștocuță din Franța) trece la grupa mare cu romanul ăsta grafic de Mathieu Bablet. Doi cyborgi (sau A.I.-uri găzduite în roboți foarte antropomorfi) află care-i chestia cu umanitatea din două perspective radical diferite asupra umanității, societății, rolului lor ca androizi în tot prolapsul civilizației umane (capitalism, global warming, alea-alea). 

Iar colapsul ăsta durează vreo 200 de ani, timp suficient ca lucrurile să evolueze spre colaps, singularitate, post-umanism și cyber-punk cât cuprinde. Toate amplasate într-o proximitate deranjant de posibilă a lumii în care trăim. Profetic și totuși trashy, ca toate filmele cu cyborgi din deceniul al optulea al secolului trecut.

Underwater. Foto: 20th Century Studios

Cinema

De la cinema au existat așteptări prea mari. Tenet-ul lui Nolan nu a salvat cinematografia mondială, iar încasările lui mici (pentru un blockbuster) au dus la amânarea lui Dune în 2021. Dacă Nolan ar fi pușcat (mai) mult cu Tenet fără pandemie rămâne o întrebare deschisă, deși în afară de relația tip buddy movie dintre John David Washington (Protagonist) și Robert Pattinson (Neil) și secvențele pe revers nu are mare lucru de oferit. Și mai are și-o burtă narativă în care complicea unui traficant de arme este ridicată la rang de neprihănită fecioară și element esențial într-un scenariu și așa lăbărțat. 

O altă dramă se întâmplă cu Dune,„Dune Director Denis Villeneuve Blasts Warner Bros. Streaming Decision”, variety.com apropo de mutarea filmelor mari pe ecrane mici și de colapsul rețelelor de multiplex și cinema-urilor independente. 

CITEȘTE ȘI: Un efect secundar al pandemiei: anul fără blockbustere

Nici Greenland, diaster movie cu apocalips planetar (meteoriți), care pare un remake încropit din secvențe de Armagheddon și Deep Impact nu a salvat mare lucru. Simplul fapt de-a mai face filme cu apocalips planetar după 2012 (filmul, nu anul) este, de altfel, patetic. Am pus la păstrare trei piese de film SF care merită din plin vizionări și revizionări. 

Sub Ape/Underwater

Disponibil pe HBO GO

Sau, Ellen Ripley se bate cu Chtulhu undeva pe străfund de ocean. Admirabil vizual (ditai stațiile sub-marine și FX-uri, și monștri și costume suboceanice, explozii și implozii) nu tot timpul capabil să respecte legile fizicii, dar splendid protagonisticizat de Kirsten Stewart. Nu doar ca are stil și ritm, dar mai are și fascinația aia sinceră a explorărilor de lumi noi și egalmente interesante și letale. Vincent Cassel un atu în plus. Și nici nu mai zic că îl regizează unul din cei mai mișto regizori de SF, William Eubank, responsabil de Love și The Signal. 

Dead Dicks

Este fix surpriza aia mică și deșteaptă care apare de nicăieri anual. Într-o ligă cu Coherence și The Endless (și de ce nu Donnie Darko). Cu subiect simplu: Dick are o problemă, respectiv numărul crescut de proprii cadavre care-i umplu casa. De unde până unde ajunge Dick să crape și mai ales cine/ce/cum/de ce îl clonează și resurectează ar trebui să elucideze împreună cu sora lui. Care biata de ea află cum e aia cu facerea de bine. Dead DicksIMDb: imdb.com pune și ceva emoție și relații fraterne înduioșătoare, mult mister SF și ceva oroare și oferă câteva twisturi dezechilibrante. Rezultatul este demn de văzut și gândit. 

Last and First Man

RomanulÎl găsești pe elefant.ro l-a scris, prin 1930, Olaf Stapledon. Un mesaj trimis de optsprezecea generație (rasă) de oameni către prima rasă umană, recte noi. De pe Neptun, de la două miliarde de ani în viitor o rasă care nu mai este chiar umană transmite povestea viitorului uman și post-uman către prezent. Experiment fascinant regizat și sonorizat de Jóhann Jóhannsson,Detalii: barbican.org.uk și imdb.com cu vocea Tildei Swinton și ilustrație filmată granulat pe peliculă alb-negru. 

Nu te aștepta la extraterești, toate imaginile sunt din zona fetișată de hipsteri a monumentelor brutaliste din Estul Europei (mai exact fosta Iugoslavie).Pentru un coffee table book pe subiect (brutalism comunist ex-iugoslav, dă cu click-ul aici.

Un pariu riscant, care funcționează irepoșabil și repune ideea de film experimental în atenția spectatorilor de SF, să fim onești, nu cei mai deschiși către experimente stilistice.Cartea care l-a inspirat pe Jóhann Jóhannsson este disponibilă aici.

Snowpiercer (2020). Foto: Netflix.

Seriale

La seriale, lucrurile au stat încă bine, pentru că aveam de unde (din producția 2019, prea mare la hectar, lucru care a prins totuși bine în carantină). Dincolo de fascinațiile pentry Baby Yoda și The Mandalorian, s-au mișcat ceva chestii prin SF mai serios și mai ambițios. Nu toate bune. The Stand, ecranizarea nouă după Apocalipsa lui Stephen King este lemnoasă și dureroasă, undeva între cringe și încă un remake borșit de care nu avea absolut nimeni nevoie. Sezon nou și din The Expanse, YEAY! De The Boys și Raised by Wolves probabil știi. Dar mai sunt trei seriale (mini-serii, de fapt) care merită luate în calcul. 

Snowpiercer

Disponibil pe Netflix

Serialul preia trenul post-apocaliptic și metaforele lui greoaie despre lupta de clasă de la filmul lui Bong Joon ho și, în mod surprinzător, se descurcă destul de OK. Dar îi ia cam tot sezonul unul să înceapă să se întâmple, de fapt. Chestia într-adevăr interesantă este că scenariul nu trenează, ci se disipează în micro ploturi, aventuri și orgolii ale personajelor. 

În mod clar, nu este ce-au scris  Jacques Lob și Jean-Marc Rochette în romanul grafic,Îl găsești aici mult mai mult decât a pus în film BJh, dar printre lungimile astea excesive se trece suspect de ușor. Secretul sunt personajele și chestiile mici, care țin de societatea post-apocalipitcă pe roți de fier. Jennifer Connelly și Alison Wright fac fix ce trebuie din personajele lor de stewardese ale apocalipsei glaciale. Multe laude a primit și Daveed Diggs, dar mai mult osanele pentru Hamilton, decât pentru rolul de detectiv din Snowpiercer. 

Brave New World

Miniseria ecranizează din nou romanul cult (și din păcate premonitoriu) al lui Aldous Huxley. Cum se pupă cu ecranele din 2020 distopia cu sex și droguri și rezervații de „oameni sălbatici” publicată în 1932? Nouă episoade cam lente, dar suficient de decent scrise cât să merite o vizionare. 

Plus, în mod pervers ceva din viitorul BNW pare consecință probabilă a tuturor corectitudinlor politice și pretențiilor woke: lumea buna este ferită de emoții prea intense cu drogul SOMA, există atâta libertate sexuală încât este impusă cam totalitar indivizilor, disprețul și superioritatea față de „sălbatici” pare înscris în constituție. Populația Alpha (superiori genetic și „educați”) sunt ascultați și serviți umil de populațiile Beta și Gamma (educabili în cazul celor Beta, complet inferiori în cazul ălora Gamma). 

Nu cred că echipa de creatori de la Peacock au fost capabili de a lua în calcul și lectura aceasta, dar finalmente ecranizarea lor are meritul de-a fi mai mult decât o satiră. Acolo unde contează (fix pe ideile despre absurdul unui viitor ultra-luminos și mega-segregat), serialul funcționează admirabil. Aș zice că este (și) meritul lui Grant Morisson, auteur de comics memorabile inclus în echipa scenaristică. Regizorii sunt foarte corecți, foarte TV și foarte cuminți. Bonus neașteptat: Demi Moore. într-un rol secundar jucat con gusto. 

Devs

Disponibil pe HBO GO

Este un serial de la unul din regizorii ăia care fac filme miștocuțe și interesante, dar care n-au făcut până acuma filmul ăla Bun pe care îl tot așteptăm. Alex Garland (regizor pentru Annihilation și Ex Machina, scenarist pentru 28 Days Later, Sunshine și Dredd), nici de data asta nu se depășește, dar nici nu ratează. Devs este un thriller lent și ușor halucinat apropos de determinism, fizică cuantică, vinovăție, corporație și universuri paralele. Nu are scuze pentru opt episoade (scenariul încăpea și în lung-metraj, undeva la două-trei ore) dar nici nu stagnează. 

O protagonistă interesantă (Sonoya Mizuno) și un villain neașteptat de eficient (Nick Offerman, specializat în comedii lo-fi hipsterești de la TV) pot funcționa atâta vreme cât au niște sprijin de la secundari, și din fericire asta se întâmplă. Un serial despre liber arbitru, fizici quantice și un miliardar din Silicon Valley care efectiv are tehnologia pentru a vedea în trecut și viitor. Dar sunt trecuturile și viitorurile astea ale noastre sau provin din universuri paralele? Și poți interacționa cu ceva teoretic din universuri paralele pentru a schimba lumea noastră?

Cărți

N-am citit prea mult SF publicat în 2020, pentru că soarta și un maldăr de Serge Brussolo culese de prin anticariate mi-au stabilit prioritățile. Premiile Hugo și Nebula par a fi depășit cincinalul de diversitate la hectar, ceea ce teoretic este superb și sublim pentru toată lumea, mai puțin pentru ăștia care vrem idei noi și originalitate de la literaturile SF. Anul ăsta pare că un sefeu de duzină care s-a întâmplat pe bune (pandemia) și chiar eclipsează mare parte din textele și temele din literatura nouă de SF. Nu-s prea multe chestii noi. Dar nu-i totul pierdut. 

Anxiety Is the Dizziness of Freedom

Disponibilă integral aiciNuvela lui Ted Chiang este complicată și eficientă, ca un episod dat dreacu din Zona Crepusculară, seria 80-istă. Scurt pe doi, Nat, o tipă care lucrează la un magazin second hand de prisme are de făcut niște alegeri nu tot timpul imorale. Faza asta cu alegerile este miezul nuvelei și al problemei. Pentru că în lumea lui Nat prismele sunt dispozitive prin care poți comunica (text, audio, ba chiar și audio-video) cu versiuni ale tale din universuri paralele. Versiuni care nu sunt identice ție, pentru că, la un moment dat, o alegere pe care una din versiuni o face într-un univers cealaltă n-o face în universului ei. Cum ar putea conta, schimba societatea, schimba noțiunile morale de responsabilitate, bine și rău, existența prismelor? Chiang oferă multe răspunsuri într-un text care e lejer scris și admirabil de imaginativ.

CITEȘTE ȘI: Ce se așteaptă de la noi de Ted Chiangi

The Memory Police

Este un remix de Veac de singurătate și 1984. Practic febra uitării imaginată de Marquez este implementată de o poliție totalitară pe o insulă în care chiar istoria începe să moară (orwellian de-a dreptul). Oamenii „uită” lucruri și meserii, idei și locuri, iar poliția memoriei le șterge toate urmele din societatea asta devenită captivă într-un continuum din care-și (mai) pot imagina că pot scăpa, că există alte societăți posibile. Yōko Ogawa a scris romanul în 1994, dar în engleză Detalii: goodreads.coms-a tradus de-abia în 2019. Și temele majore (lupta cu trecutul, guvernele care șterg lucruri din societate, anxietatea difuză) se mulează perfect pe starea generală din pandemie. 

Revelation Space

 Al treilea volum de soap opera foarte tehnolo (hard sci-fi) și extrem de adictivă din seria Revelation Space a fost tradus la Nemira.„Arca mântuirii”, nemira.ro Arca mântuirii apare cam tîrziu, după ce tot Nemira a publicat prima parte„Spațiul revelației”, nemira.ro și editura Trei a publicat cartea a doua.„Orașul Abisului”, edituratrei.ro 

Must-read pentru orice cititor de SF care se respectă Arca asta este mai mult despre aruncat planete în stele și cenzura galactică pe care inhibitorii o practică prin genocid la adresa civilizațiilor care ajung la mauritate tehnologică și încep să colonizeze spațiul decît despre destinul luminos al omenirii. Care destin la Reynold nu-i nici deosebit de sumbru dar nici prea strălucit. Ce-i splendid este motivul pentru care Inhibitorii extermină civilizațiile din Calea Lactee. Nu-i pesagism galactic, este ceva mult mai nobil de atît.