Wanda Hutira
1984: repovestiri, utilizări și abuzuri59 min read
Orwell se răsucește în mormânt. Se va rescrie istoria celei mai cunoscute cărți despre rescrierea istoriei. Dar oare chiar așa este și oare chiar e prima dată când se întâmplă așa ceva?
Anunțul că administratorii operei lui George Orwell au aprobat o repovestire a romanului 1984 din perspectivă feministă a provocat reacții de îngrijorare în mediul online. Se spune că se va rescrie o carte al cărei subiect este pericolul rescrierii cărților. Orwell se răsucește în mormânt. Totuși, nu este prima dată când scriitori sau scriitoare își plasează operele în universul din 1984 sau trag intenționat paralele cu acesta. Tocmai statutul de carte-memă predispune 1984 la a fi folosită pentru promovarea unei plaje largi de agende ideologice și la neînțelegerea contextului în care a fost scrisă.
În 1992, „Paleoconservatism”, wikipedia.org Pat Buchanan, membru al partidului republican din SUA, a ținut un discurs. Contextul nu impresiona la prima vedere. Buchanan ar fi trebuit pur și simplu să își exprime sprijinul pentru candidatura lui George Bush Sr. la președinție. Războiul rece (expresie introdusă de Orwell, apropo) tocmai ce se încheiase. „CARTEA DE FILOSOFIE / Sfarsitul istoriei și ultimul om”, zf.ro doar ce începuse. Într-un univers paralel poate mai dezirabil, sau cel puțin unul cu mai puține certuri pe internet, discursul ar fi putut fi un simplu: „The meaning and origin of the expression: You’ve never had it so good”, phrases.org.uk Omenirea nu a avut nici pe departe atât noroc, așa că alocuțiunea cu pricina a introdus în conștiința publică americană, și apoi internațională, noțiunea de „Culture war”, wikipedia.org Buchanan nu a inventat conceptul, dar, punând semnul egal între războiul cultural și proaspăt luptatul război rece, i-a dat o anumită gravitate.
La prima vedere, poate părea o prostie. Cum să compari un conflict ce putea să pună capăt aventurii umane prin anihilare termonucleară cu certuri în sfera publică între grupuri de interese care dezbat ce valori culturale și morale ar trebui să fie dominante în societate? Anumite „bătălii” din cadrul războiului cultural au mize cât se poate de reale și dramatice. De exemplu, în țara devenită cunoscută pe plan global pentru „4 luni, 3 săptămâni și 2 zile”, wikipedia.org nu cred că mai are rost să explic de ce îngrădirea dreptului la avort provoacă victime. Alte „bătălii”, însă, pot părea complet neinteresante și neimportante.
Scandalul care este pretextul acestui articol poate fi lejer inclus în cea de-a doua categorie. Problema e destul de simplă, în fond. În 1984 se rescriau opere literare din trecut. 1984 nu se rescrie, ci va apărea un nou roman care va împărtăși același univers, dar va fi de sine stătător. Articolul s-ar putea foarte bine termina aici. Din păcate, angajați fiind în logica războiului cultural, puțini comentatori se pot consola cu asta. O nouă narațiune amenință valorile dominante și trebuie combătută. Ăsta e motivul pentru care pe YouTube vei găsi o sumedenie de videoclipuri în care oameni ultragiați îți explică de ce noua repovestire lezează tot ce e bun și sfânt pe lume.
Mult mai interesantă mi se pare o altă întrebare: de ce a supărat așa de mult tocmai repovestirea acestei cărți? Chiar articolul din „Feminist retelling of Nineteen Eighty-Four approved by Orwell’s estate”, theguardian.com care a stârnit furtuna în paharul cu apă conține spre sfârșit o listă cu alte repovestiri în cheie feministă. Aceasta include nici mai mult nici mai puțin decât Iliada, Noul Testament și povestea vieții lui Shakespeare. Te-ai fi gândit că oamenii îngroziți că „Ce este sexo-marxismul, prăjeala cu care fanii Coaliției pentru Familie-și justifică ura”, vice.com distrug civilizația occidentală prin feminism ar fi mult mai îngrijorați de repovestirea unor opere fundamentale pentru identitatea acelei civilizații. De ce tocmai Orwell, care a scris pentru publicația feministă „Time and Tide” wikipedia.org De ce tocmai 1984?
Michael Ochs Archives via Getty Images
O carte-memă?
Popularitatea romanului care l-a făcut celebru pe Orwell și a temelor regăsite în el sunt cu siguranță rarisime. Oameni care nu au auzit de autor sau care nu au citit cartea vreodată au auzit de „Fratele cel mare”/„Big Brother” sau de „Poliția gândirii”. Există inclusiv un film inspirat din operă, al cărui realizator E vorba de Brazil, wikipedia.org Cu toate astea, prețul plătit pentru răspândirea acestor concepte este pierderea esenței lucrării în sine.
1984 a fost ajutată să devină populară. Serviciile de informații britanice și americane „All Propaganda is Dangerous, but Some are More Dangerous than Others: George Orwell and the Use of Literature as Propaganda”, digitalcommons.usf.edu Din momentul publicării și până în 1955, Information Research Department (IRD), un departament secret de propagandă „anti-comunistă și pro-colonială” al British Foreign Office, a plătit pentru drepturile de traducere în 17 limbi străine. Serviciile secrete americane nu s-au lăsat nici ele mai prejos, investind 100.000 de dolari în prima ecranizare a cărții din 1955. Bineînțeles, ambele servicii au făcut asta ca să speculeze tema asemănărilor între universul descris în roman și realitatea cotidiană din URSS.
Nu aș vrea să se înțeleagă că întreg succesul unei opere care a fost inclusă între cele mai bune o sută de cărți scrise vreodată în limba engleză se datorează unor operațiuni de propagandă ale serviciilor secrete, dar un imbold nu strică niciodată la începutul unui proces.
În 1976, Richard Dawkins a introdus conceptul de „memă”. Nu se referea neapărat la ceea ce se înțelege azi prin memele de pe internet, dar conceptul era asemănător. În accepțiunea lui Dawkins, o memă era unitatea de bază a transferului cultural, supusă imitației, repetării și mutației – un corespondent al genei în lumea ideilor. Privind lucrurile din perspectiva asta, începutul războiului rece și interesul serviciilor s-ar putea spune că a fost pentru mema-1984 ceea ce victoriile sale militare (și din păcate cel mai probabil și violurile asociate cu acestea) „1 in 200 Men Are Direct Descendants of Genghis Khan”, discovermagazine.com
Apropo de meme, bineînțeles, nici memele de pe internet nu au scăpat neinfluențate. Unul dintre cele mai populare formate de meme inspirate de roman este „Living 1984”, knowyourmeme.com Acesta a fost creat pentru a satiriza afirmațiile alarmiste ale fostului președinte american Donald Trump care, după ce i s-a închis contul de Twitter pentru nerespectarea normelor platformei, a spus că trăiește în lumea din 1984.
Cum bine este explicat în Principiile Nouvorbei, supliment al romanului: „alte cuvinte, de exemplu, onoare, dreptate, moralitate, internaţionalism, democraţie, ştiinţă sau religie, au încetat, pur şi simplu, de a mai exista, în locul lor, există câteva cuvinte artificiale care le acoperă sensurile”. Trump a folosit (probabil fără voia lui) „1984” într-o manieră pur orwelliană, pe post de cuvânt artificial care înglobează „cenzură”, „limitarea libertății de expresie”, „dictatură”, „nu îmi convine că, dacă încalc normele unei platforme, nu mai beneficiez de acces la ea” „What Orwellian Really Means”, ted.com
Faptul că ideile din 1984 și-au pierdut sensul original nu ar trebui să mire, dacă se are în vedere caracteristica memelor de a suferi mutații menționate mai sus. Ar fi greu de conceput ca o serie de idei să ajungă atât de populare și să își păstreze nealterate toate proprietățile inițiale.
Cum să te folosești și să abuzezi de 1984
Ideile populare se copiază, se adaptează, se exploatează. Nenumărate produse culturale și comerciale bat apropouri mai mult sau mai puțin subtile la 1984: bestsellere franco-algeriene de acum câțiva ani care „2084: La fin du monde”,wikipedia.org „2024: A graphic novel”, rall.com „Apple 1984 (advertisement)”, wikipedia.org episoade din „Big Brother (Johnny Bravo)”, villains.fandom.com și lista s-ar putea întinde probabil la nesfârșit. Unele opere, totuși, ies în evidență, fie folosind universul cărții lui Orwell, fie trăgând paralele evidente cu structura ei narativă. Așadar, după 1984 au apărut două 1985.
Unul dintre cele mai bizare aspecte ale indignării provocate de anunțul noii repovestiri e faptul că nu e prima dată când o operă care își plasează acțiunea în universul 1984 conține și perspectiva Juliei, iubita personajului principal Winston Smith. Dizidentul maghiar „György Dalos”, wikipedia.org a scris 1985: raport istoric la începutul anilor 1980 în Ungaria Populară. Publicată ca „Samizdat”, wikipedia.org lucrarea își propunea să continue acțiunea din punctul în care Orwell se oprise.
Narațiunea se prezintă în forma unui raport istoric realizat de o societate de profil din Eurasia, unul dintre celelalte două super-state care, alături de Oceania (patria lui Winston), stăpâneau globul. Raportul e compus din diverse însemnări aparținându-le lui Winston, Juliei și lui O’Brian (antagonistul și torționarul lui Winston), precum și diverse articole de ziar, scrisori primite de unele personaje etc. Totul începe cu moartea Fratelui cei Mare, conducătorul suprem al Oceaniei, care nu se știa dacă există sau nu în creația originală. Urmează o înfrângere usturătoare pentru Oceania în războiul cu Eurasia, război despre care Orwell spune clar că este doar o formalitate și un mod de a ocupa timpul maselor (atât cu războiul în sine, cât și cu producția de război) pentru ca acestea să nu se revolte. Urmează un conflict în sânul partidului-stat, soldat cu înfrângerea grupării conduse de „Sora cea Mare” – o paralelă evidentă cu soarta lui „Jiang Quing”, wikipedia.org după moartea lui Mao Zedong. Poliția Gândirii crează o opoziție controlată sub tutela lui O’Brian. Acesta îl implică și pe Winston în ea. La un an după ce te-a supus la chinuri inumane, fostul tău torționar te cheamă să vă vedeți și îți oferă o slujbă – absolut nimic neobișnuit. Apare o mișcare de reformă în care e implicată Julia. Parsons, vecinul anost și conformist al lui Winston, devine un intelectual public și ambii devin sex simboluri – nu, nu glumesc.
Pe scurt, desfășurarea acțiunii se îndepărtează din ce în ce mai mult de opera din care teoretic ar fi trebui să își tragă seva și se apropie de o romanțare/repovestire a primăverii de la Moscova, a revoluției culturale din China sau, de ce nu, chiar o prevestire a Glasnostului ce avea să vină peste câțiva ani în URSS. Foarte interesant, cu siguranță și nu foarte surprinzător având în vedere pedigree-ul de „Maoism”,wikipedia.org din anii 1960, al lui Dalos. El a fost și condamnat la trei ani cu suspendare în 1968 pentru participare la manifestații ilegale și răspândirea de propagandă împotriva regimului din Ungaria, pe care îl considera „burghezo-democrat” și voia să îl înlocuiască cu unul de inspirație maoistă.
1985 pare scris pentru cineva care nu a citit 1984, ci doar are în cap niște schițe ale personajelor și convingerea ca totul este o alegorie a unui regim oarecare din lagărul socialist din epocă. Drept urmare, narațiunea dă impresia că e complet dezarticulată față de universul care ar trebui să o conțină.
Cumva în extrema opusă a eșichierului politic față de Dalos se situează autoproclamatul „Jacobitism”, wikipedia.org monarhist catolic” Anthony Burgess, devenit celebru pentru „Portocala mecanică”, wikipedia.org El propune un alt 1985, unul care nu se plasează în același univers cu 1984. Burgess a plecat de la ideea că Orwell a observat în anul 1947 anumite tendințe în societatea britanică, pe care le-a considerat periculoase, și apoi în textul lui le-a amplificat și le-a extins în viitor pentru a le putea critica. Prin urmare, s-a gândit să facă și el același lucru, dar bineînțeles, pornind de la tendințele din anul 1979 și din perspectiva dreptei tradiționaliste. Pe Burgess îl supărau faptul că sindicatele puteau intra în greve, și mai ales în greve de solidaritate, imigrația provenită din țările musulmane și faptul că programa școlară nu mai includea destule ore de istorie națională britanică și limba latină.
Dacă despre lucrarea lui Dalos s-ar putea spune că suferă de prea mult optimism, cel puțin la început, cufundarea în universul lui Burgess te face aproape să tânjești după cel al lui Orwell, măcar pentru propria ta sănătate fizică și mentală. Pe un ecran de televizor, acum ar fi fost momentul afișării marcajului „Exclusiv adulților. Conține scene de violență etc”.
Nici nu termini bine primul capitol și deja protagonistul este agresat și jefuit în fața imobilului în care locuiește de o gașcă de adolescenți musulmani vorbitori de latină. Limba latină nu se mai predă în școli și drept urmare e la modă printre delincvenții juvenili. Nu cred că vreau să aflu ce sechele îl fac pe Burgess să asocieze violența cu adolescența și „cultura înaltă”, dar tema se regăsește și în Portocala Mecanică.
Revenind la protagonist, acesta găsește în casa scării un adolescent violat și bătut. Camerele de supraveghere, atât de importante pentru Orwell, nu merg pentru că oamenii care ar fi trebuit să le repare sunt în grevă. Nici liftul nu merge, din aceleași motive. Tema grevelor se va repeta ad nauseam de-a lungul firului epic. Fiica protagonistului nu distinge realitatea de fantezie și suferă de o dezvoltare sexuală prematură de la un analgezic administrat mamei acesteia pe timpul sarcinii. O altă temă ce se va repeta: dorința de a alina suferințele „naturale” ale existenței are consecințe dramatice. Mama însăși e spitalizată din cauza efectelor secundare ale aceluiași medicament și spitalul ia foc și arde până la temelie pentru că – ai ghicit – erau pompierii în grevă. Rolul partidului unic, care îi face viața un coșmar lui Winston Smith este preluat de sindicate în 1985.
Personajul principal își pierde postul de conferențiar care preda istoria britanică, pentru că sindicatele nu mai consideră importantă acea materie și impun în schimb educația practică. Se angajează cofetar, dar alege să lucreze în timpul unei greve, este dat afară și devine neangajabil. Ajunge într-un centru de reeducare unde în locul torționarului O’Brian dă peste un activist sindical. Bineînțeles … unde altundeva să își facă veacul un activist sindical?
O altă temă extrem de importantă este islamizarea Regatului Unit. Protagonistul e forțat de împrejurări să își ofere fiica în concubinaj unui șeic. Se alătură unei organizații „patriotice”, care de fapt e doar un paravan pentru un grup de musulmani bogați, care se folosesc de haosul provocat de greve pentru a transforma țara într-un stat islamic. O rețea de conspiratori islamici reduce pe ascuns procentul de alcool din băuturi sau înlocuiește întru totul alcoolul cu alți compuși chimici cu efecte asemănătoare și scumpește treptat prețul cărnii de porc etc. Singura diferență față de „The Camp of the Saints”, wikipedia.org pare să fie faptul că „invazia” are loc treptat.
George Orwell. Bild via Getty Images
Troțkistul cu talpa mare: viața, vremurile și temerile lui George Orwell
Și totuși, ce a vrut Orwell să spună prin romanul său? Dacă totul nu a devenit acum decât o pânză albă pe care oameni de tot felul pot să își regurgiteze ideologia, atunci mai înseamnă ceva pentru cineva acele cuvintele așternute pe pagini în 1947? Un posibil răspuns poate fi dat privind mai aproape contextul în care s-a întâmplat totul și, totodată, revenind la text.
Lumea în care trăiește Winston Smith este descrisă cel mai bine de cartea fictivă (cartea din carte și la propriu și la figurat) Teoria și practica colectivismului oligarhic de Emmanuel Goldstein, care îi este dată de O’Brian ca momeală. Ulterior, în timp ce îl torturează pe Winston, O’Brian îi va mărturisi că el este unul dintre autorii ei.
La mijlocul secolului XX au loc două evenimente importante care schimbă din temelii lumea așa cum era ea până atunci:
- Un război atomic duce la devastarea unor părți din Rusia, America de Nord și Europa, după care beligeranții realizează că „simpla detonare a câtorva bombe atomice în plus ar însemna sfârşitul societăţii omeneşti organizate” și prin urmare armele nucleare nu se mai folosesc.
- Se coagulează trei super-state și, în paralel, trei noi grupuri cu moduri de operare și ideologii similare preiau frâiele puterii în fiecare dintre acestea, înlăturând fostele grupuri conducătoare. URSS-ul se unește cu Europa continentală și devine Eurasia, sub neo-bolșevici, SUA și zona ei de influență din emisfera vestică (încă de pe vremea „Doctrina Monroe”, wikipedia.org) din America de Sud se contopește cu Regatul Unit și Commonwealth-ul, devenind Oceania, sub SOCENG, și China, Japonia, Indochina și Coreea se unesc și formează Estasia, sub Adorația Morții.
Din start se nasc cel puțin două întrebări:
- De ce ajunge arhipelagul Britanic să facă parte din același stat cu restul Oceaniei? Nu e cam departe de toate celelalte regiuni ale țării? De ce nu face parte arhipelagul din Eurasia de care o separă doar 20 de km?
- Ce rost au în poveste aceste grupuri care preiau puterea? De ce „neo-bolșevici”? De ce nu bolșevici, pur și simplu?
La doar două luni după bombardamentele atomice efectuate de SUA asupra Japoniei, Orwell scrie în eseul „You and the atom bomb”, orwellfoundation.com „Când James Burnham a scris Revoluția Managerială, multor americani li se părea că cel mai probabil germanii vor câștiga războiul în Europa și, drept urmare, presupunerea firească era că aceștia vor domina Eurasia, iar Japonia va continua să stăpânească Asia de est. Aceasta s-a dovedit a fi o eroare, dar una care nu afectează argumentul principal. La nivel geografic, imaginea descrisă de Burnham s-a adeverit. Pare din ce în ce mai evident că Pământul se va împărți în trei mari imperii, fiecare dintre acestea fiind autosuficient și izolat de lumea exterioară, fiecare fiind condus, într-o formă sau alta de o oligarhie autoimpusă.[…]Teoria lui James Burnham a fost mult discutată, dar nu multă lume i-a luat încă în considerare implicațiile ideologice – adică tipul de perspectivă asupra lumii, tipul de credințe și structura socială care ar predomina într-un stat care ar fi de necucerit și totodată angajat într-un permanent «război rece» cu vecinii săi.”
Iată și prima mențiune a noțiunii de „război rece” din secolul XX, făcând referire nu la confruntarea dintre SUA și URSS care s-a încheiat în 1991, ci la starea de fapt ce avea să fie descrisă doi ani mai târziu între statele fictive din 1984.
James Burnham a fost un politolog american contemporan cu Orwell. În prima parte a vieții a fost un „Troțkism”, wikipedia.org convins, după care s-a dezis de tot ce avea legătură cu socialismul, devenind un membru marcant al mișcării conservatoare din SUA (Ronald Reagan l-a și decorat cu „Medal of Freedom”). Cartea sa din 1940, Revoluția Managerială, a fost momentul decisiv al turnurii sale politice. Teză principală a lucrării era că URSS, deși pretindea că făurește socialismul, nu mai avea nimic a face cu socialismul așa cum fusese el definit în secolul al XIX-lea (controlul muncitorimii asupra mijloacelor de producție, democrație, internaționalism etc), ci era de fapt o societate angajată într-o tranziție dinspre capitalism înspre „societatea managerială”. Alături de URSS, Italia Fascistă și Germania nazistă erau de asemenea implicate într-o tranziție spre un astfel de nou tip de societate, precum și, într-o mai mică măsură, regimurile dirijiste de tipul „New Deal”-ului american.
Din punctul de vedere al lui Burnham, tranziția dinspre feudalism spre capitalism fusese realizată de burghezie în contextul unei dezintegrări a orânduirii feudale marcată de o creștere a procentului oamenilor care nu mai puteau fi integrați în procesul de producție (țărani fără pământ). Burghezia era la început o clasă „de mijloc” (meșteșugari, negustori, ciocoi, cămătari etc.), aflată între țărănimea aservită și nobili ca nivel de avuție și putere. Aceasta și-a dezvoltat treptat propriile ecosisteme economice. bazate pe noi moduri de a produce bunuri și servicii, până ce a preluat controlul asupra economiei și, ulterior, și asupra statului, creând o lume după chipul și asemănarea ei, modernitatea capitalistă. În drumul ei spre putere, burghezia a fost nevoită să lupte atât cu nobilimea, cât și cu țărănimea, deși pe această din urmă a folosit-o uneori împotriva primei.
Burnham identifica anumite procese similare și în lumea anilor 1930, doar că, de această dată, în locul capitaliștilor se aflau managerii. În opinia lui, capitalismul se afla într-o perioadă de dezintegrare similară marcată de o explozie a șomajului, o încetinire a creșterii economice și implicare din ce în ce mai mare a statului în economie pentru a preveni un colaps total. Managerii, în schimb, își tot consolidau puterea, utilizând complexitatea din ce în ce mai ridicată a societății moderne în avantajul lor, preluând din ce în ce mai multe dintre funcțiile capitaliștilor și acaparând de asemenea serviciile sociale, aparatul de stat și cel cultural.
Primul capitol din Teoria și practica colectivismului oligarhic începe astfel:
„De-a lungul întregii istorii, şi poate chiar de la sfârşitul neoliticului, în lume au existat trei categorii de oameni: cei de Sus, cei de Mijloc și cei de Jos.”
Deasemenea, după Burnham, în paralel cu transformarea orânduirii sociale ar trebui să se modifice și entitățile teritoriale la nivel geopolitic, numeroasele state-națiuni specifice capitalismului urmând să fie înlocuite cu „super-state” manageriale.
Iată așadar un posibil răspuns pentru a doua întrebare.
În 1947, Orwell scrie „James Burnham’s View of the Contemporary World Struggle”, OrwellLibrary (PDF) o recenzie la o altă carte a lui Burnham, Lupta pentru lume. Burnham voia fuzionarea SUA și a Regatului Unit, adoptarea unei politici de toleranță-zero vizavi de orice elemente interne pro-URSS sau pro reconciliere cu URSS, care pentru el reprezentau o „Coloana a cincea”, wikipedia.org ce era la un pas de a submina status qvo-ul anglosferei, și demararea unui război preventiv împotriva sovieticilor, cât timp SUA încă era singura putere care deținea bomba atomică. Orwell critică alarmismul lui Burnham, dar nu și măsurile propuse. Pe acestea le consideră bune, dacă într-adevăr amenințarea ar fi să se adeverească, și se declară în favoarea unei fuziuni cu Statele Unite, în cazul unui război, pentru a nu cădea în sfera de influență sovietică.
Tot din cartea fictivă a lui Goldstein citire, de data asta din capitolul trei: „Împărţirea lumii în cele trei mari superputeri a putut fi şi a fost, întradevăr, prevăzută încă prima jumătate a secolului XX. O dată cu înghiţirea Europei de către Rusia și a Imperiului Britanic de către Statele Unite ale Americii, au luat fiinţă două dintre cele trei puteri existente, Eurasia si, respectiv, Oceania.”
Să fie acesta un răspuns și pentru prima întrebare?
Când scria 1984, „Andrew Milner – Locating Science Fiction”, books.google.ro cum era descris Orwell de către colegul său de breaslă H.G. Wells, era un om între două vârste și trecuse prin multe. Fusese, pe rând, organ de ordine publică în Myanmar, ospătar în Paris, om al străzii în Regatul Unit, jurnalist care a scris despre condițiile grele de trai ale minerilor din nordul Angliei, combatant de partea republicanilor în războiul civil spaniol, propagandist pentru BBC. Deși probabil nu s-ar fi prezentat ca „troțkist”, Orwell nu s-a dezis niciodată de „socialismul democratic”. Inclusiv în eseul despre cartea lui Burnham, menționat mai sus și scris cu doar câțiva ani înainte să moară, el propunea o uniune socialistă europeană ca o alternativă la acapararea Regatului Unit de către SUA sau URSS. Scriitorul a luptat în războiul civil din Spania alături de troțkiștii din Partido Obrero de Unificación Marxista și a purtat un dialog cu foști și actuali troțkiști din SUA și restul lumii anglofone prin intermediul publicației „Partisan Review”, wikipedia.org
În „Orwell’s Politics”, books.google.ro John Newsinger recunoaște influența lui Burnham asupra structurii geopolitice (trei superstate) din universul 1984, dar argumentează că, în rest, lucrarea ar fi fost influențată mai cu seamă de teoria „colectivismului birocratic”, o altă explicare a naturii sistemelor din URSS și Germania Nazistă, propusă de alt troțkist american, Dwight Macdonald. Între MacDonald și Burnham a avut loc un adevărat război al articolelor în Partisan Review-ul epocii. Principalul subiect de dispută dintre cei doi era natura grupurilor care conduceau de fapt URSS-ul și Germania Nazistă. În timp ce Burnham avea o definiție largă, ce cuprindea, pe lîngă aparatul politic și funcționăresc al statului, totalitatea oamenilor care gestionau procesul de producție, Macdonald propunea o definiție extrem de strictă, ce viza, de fapt, mai mult membrii de partid de rang înalt, argumentând că puterea aparatului de conducere al întreprinderilor și al birocrației de stat era mult constrânsă față de țările capitaliste.
Teoria e interesantă, dar nu explică de ce în cartea lui Goldstein sunt menționați „cei de jos, cei din mijloc și cei de sus”. Conform ortodoxiei marxiste, pe care troțkismul o pretindea, între capitaliști și proletari nu existau decât pături sociale amorfe cu multiple tendințe contradictorii, care erau sortite pieirii odată cu dezvoltarea capitalismului. Țăranul tradițional legat de „Obște”, en.wikipedia.org nu avea de ales și trebuia să devină un mic fermier capitalist de sine stătător, care își reinvestea venitul în îmbunătățirea randamentului terenului său proprietate privată dacă nu voia să ajungă proletar, neputând concura cu marile concerne agricole. Micul capitalist (inclusiv fostul țăran devenit fermier) era forțat de legile competiției capitaliste sau să devină un mare capitalist sau să își declare falimentul și să devină tot proletar. Nu se spune mare lucru despre manageri și în niciun caz „cei din mijloc” nu ajung „cei de sus”, din contră „cei din mijloc” sunt un grup eterogen și incoerent care nu are cum să reziste.
Se prea poate ca dezbaterea să nu fi fost atât de importantă pentru Orwell, mai ales având în vedere că în „James Burnhamand the Managerial Revolution”, OrwellLibrary (PDF) el exprimă destul de clar că nu e interesat să afle ce denumire precisă să folosească pentru oamenii care „or să își steargă bocancii pe noi în următorii cincizeci de ani”, ci mai mult îl procupa să afle dacă „capitalismul, în mod evident condamnat la dispariție, va lăsa loc oligarhiei sau democrației”.
Scriitorul a blamat în mai multe rânduri, în opera sa eseistică, intelectualii din epocă ce nu luau în serios pericolul pe care el îl vedea la orizont.
În „The Lion And The Unicorn: Socialism And The English Genius”, orwellfoundation.com acesta scria: „Intelectualii cărora le este așa de drag să pună democrația și totalitarismul în balanță și să «demonstreze» că sunt la fel de rele nu sunt nimic mai mult decât niște frivoli care nu s-au lovit niciodată de realitate. Dau dovadă de aceeași înțelegere superficială a fascismului acum, când încep să cocheteze cu acesta, ca și acum un an sau doi când urlau împotriva sa”.
Din nou în James Burnham și revoluția managerială: „Acești oameni văd, sau cred că văd, în URSS un sistem care elimină clasele superioare, ține clasa muncitoare la locul ei și dă putere nelimitată unor oameni foarte asemănători cu ei înșiși. Doar după ce regimul sovietic a devenit categoric totalitar, intelectualii englezi au început, în număr mare, să se arate interesați de acesta”.
Așadar, „colectivism oligarhic” sau „societate managerială”, mai puțin contează. Ideea principală ar fi că 1984 a fost un avertisment pe care Orwell l-a adresat intelighenției britanice din epocă. Aceasta nu trebuia să cadă în capcana susținerii unui regim ce tindea spre o astfel de stare de fapt indiferent dacă acesta era impus din exterior sau autohton. În roman le era prezentată o versiune, fie și una exagerată, a viitorului la care se puteau aștepta dacă aveau să o facă. Din contră, considerând că vechea separație burghezi/muncitori (prin muncitori, el înțelegea doar oamenii care lucrau cu brațele în industrie) era specifică secolului al nouăsprezecelea, iar în noul secol erau destule pături intermediare, așadar îi îndemna pe intelectuali, pe manageri, pe tehnicieni și pe oricine să se alăture clasei muncitoare pentru a înfrânge fascismul și a instaura un „The Lion And The Unicorn: Socialism And The English Genius”, orwellfoundation.com
Michael Ochs Archives via Getty Images
Cui îi mai pasă?
Ce mai rămâne dintr-o carte-memă, după aproape un secol de la viralizare? Care e moștenirea ei? Mai înseamnă ceva pentru lumea de azi ideile lui Orwell și ai intelectualilor cu care acesta dialoga în anii din jurul celui de-al doilea război mondial?
Puterile fasciste au pierdut războiul. Dictaturile cvasi fasciste rămase au intrat în colaps în decursul anilor 1970. În perioada 1989-1991, URSS și sateliții ei din Europa de est au sucombat. „Societate managerială”, „socialism”, „colectivism oligarhic”, ce mai contează? Nu mai există.
După cel de-al doilea război mondial, țările capitaliste au trecut prin așa zisa perioadă „Trente Glorieuses”, wikipedia.org în care și-au naționalizat mari părți din economii. S-au creat birouri de planificare. A fost reglementat la sânge transferul de capital. Totul a mers bine, până la „Stagflation”, wikipedia.org din anii 1970, după care tendințele dirijiste au fost inversate și economiile au fost din nou privatizate. Așa a început o altă perioadă în istoria economică a capitalismului denumită „Neoliberalism”, wikipedia.org Sloganele epocii noastre nu sunt „războiul e pace”, „ignoranța e putere” și „libertatea e sclavie”, ci mai curând „prost nu e cine cere, prost e cine dă”. Pe scurt, capitalismul pare că o duce binișor. „Managerii”, în schimb nu au reușit să construiască o economie mai eficientă și mai durabilă.
Ce mai înseamnă pentru secolul XXI Orwell, Burnham, Macdonald și alții ca ei? Niște intelectuali din interbelic s-au speriat prea tare de criza economică din 1929, s-au grăbit să cânte prohodul capitalismului și au făcut „overthinking”, cugetând la ce fel de sistem îl va înlocui. Să spui despre Germania nazistă că era în tranziție spre orice altceva în afară de capitalism pare cel puțin dubios și din perspectiva anilor 1940 și cu atât mai mult privind înapoi din prezent. Regimul lui Hitler a inițiat una dintre „The Economy of Evil”, historicly.substack.com și mai sunt și astăzi miliardari care au moștenit averi realizate, cel puțin în parte, din contracte cu statul din epocă și din „More Than A Dozen European Billionaires—Linked To BMW, L’Oréal, Bosch—Have Families With Past Nazi Ties” forbes.com
Dar, din nou, cui îi pasă?
Dacă asta e avertismentul lui Orwell poate pot fi luate din cartea lui doar temele modificării limbajului, a rescrierii istoriei și a supravegherii în masă (deși doar membrii de partid erau supravegheați, 85% din populație nu erau) și să fie uitat restul.
Poate. Dar, totuși, indiferent ce nume ai vrea să le dai: manageri, intelectuali, tehnicieni, profesioniști, funcționari, pături de mijloc etc, e clar că aceast grup de oameni încă există. Ascensiunea multinaționalelor i-a asigurat un mediu fertil în care să se dezvolte. Mileniul trei a adus până acum o criză economică majoră, o pandemie, problemele ale lanțurilor de producție, apariția unor regimuri naționaliste cu tendințe autoritare (în Ungaria, Brazilia, Filipine, Turcia) și este abia la început.
Se prea poate ca această pătură socială să fie pusă din nou în fața unor alegeri dificile. Dacă o muncitorime organizată cu care să se alieze pentru a făuri „socialismul democratic” nu mai este de găsit în ziua de azi, cu atât mai mult ideea realizării unei „societăți manageriale” pare o notă de subsol a istoriei secolului XX, dar poate tocmai din cauza asta rămâne o idee periculoasă. Chiar dacă teoria în sine, așa cum a conceput-o Burnham, nu ține apă din multe puncte de vedere, fiind cvasinecunoscută, nu are nici vreo conotație negativă. În vremuri de restriște vechile idei se reciclează. Puțin probabil să apară prea curând un „partid al managerilor”, care să preia puterea și „abolească” capitalismul, dar o guvernare autoimpusă în numele „tehnocrației” și îndreptată împotriva politicienilor mainstream, neputincioși în fața noilor provocări ale secolului XXI, asta nu e ceva de neimaginat.
Altfel spus, managerii există, chiar dacă nu sunt nici pe departe grupul coagulat cu interese convergente ce subminează sistemul din interior și îl transformă după chipul și asemănarea lui într-o lume în care planul ia locul pieței și logica tehnocratică înlocuiește goana după profit. În viitor ei pot susține regimuri ca cele ale lui Orban, Bolsonaro, Erdogan, Duterte sau alții ca ei, împotriva democrației așa cum există ea în prezent. Dacă avertismentul inițial din 1984 e dat uitării, probabilitatea ca această alianță să vadă lumina zilei nu poate decât să crească. Dacă acest lucru se va întâmpla, abia atunci Orwell se va răsuci în mormânt
CITEȘTE ȘI: De unde a apărut QAnon?
