Horia Colibășanu: „Dacă muntele nu te primește, trebuie să accepți”45 min read

Horia Colibășanu e singurul alpinist român care a cucerit vârfurile Annapurna, K2 și Dhaulagiri. Am vorbit cu el despre avalanșa care i-a întrerupt ultima expediție și despre nominalizarea „Superhombre”, documentarul care îl are ca protagonist, la Premiile Gopo. 

Horia are 44 de ani și, atunci când nu urcă pe munte îl găsești în cabinetul său de stomatologie din Timișoara, orașul în care locuiește împreună cu soția și cei doi băieți ai săi. Însă n-am mers până acolo, ci l-am întâlnit săptămâna trecută în București, într-o dimineață de primăvară tomnatică. 

Se întorsese de doar câteva zile din expediția de pe Himalaya, unde încercase să deschidă o nouă rută spre vârful Dhaulagiri, împreună cu partenerii săi, românul Marius Gane și slovacul Peter Hamor. O avalanșă le-a stricat însă planurile. Cel puțin până la anul, când Horia și-a propus să doboare un nou record, pe o rută pe care o ține deocamdată secretă.

Dacă pe munte n-au mers bine, un succes se poate întrezări luna aceasta, pe 28 iunie, când gala Premiilor Gopo își va desemna câștigătorii. Timișorenii Lucian Mircu și Mircea Gherase au concentrat în câteva zeci de minute peste 100 de ore de filmări din expedițiile lui Horia din ultimii 15 ani în Superhombre, film nominalizat la categoria Cel mai bun documentar la Premiile Gopo. 

Horia în Himalaya, în ascensiune pe horn, la 4.900 metri altitudine. Foto: arhiva personală.

Mindcraft Stories: Tocmai te-ai întors din Himalaya. Cât îți ia să te reaclimatizezi?

Horia Colibășanu: Nu-mi ia, mă apuc de treabă imediat. Mi s-a întâmplat de multe ori ca a doua zi dimineață să mă apuc de ceva. De data aceasta, am avut timp suficient să ne odihnim în Kathmandu. Nu sunt niște modificări grozave ale organismului, ai sângele puțin mai gros, e bine să mai iei o aspirină din când în când. E-adevărat, poți să fii foarte obosit după o expediție grea, mai ales când ajungi pe vârf și apoi trebuie să te întorci imediat. Dar, acum, noi n-am ajuns pe vârf. Scopul nostru a fost să urcăm pe o rută nouă. Am mai încercat de trei ori. N-a fost cu noroc. 

Urme de avalanșă, în dimineața următoare, în Tabăra 3. Foto: arhiva personală.

Tu faci o singură expediție pe an. Ești dezamăgit că n-ai reușit? Cum a fost?

H.C.: A fost cu knockout. A fost destul de dură. Noi mai fusesem aici, dar am găsit toate corzile distruse. Le-am pus din nou. Știam un pic traseul, știam ce ne-așteaptă și acolo a mers repede, aveam aproape 20 de zile avans. Dar, după ce-am ajuns iar în zona unde nu mai știam drumul, au tot apărut surprize și cea mai mare a fost că nu am găsit locuri sigure de pus tabăra. A trebuit să punem unde am putut. Alternativa era să coborâm, să renunțăm. 

Apoi, condițiile meteo ne-au dat peste cap. A nins foarte mult și a venit avalanșa peste toate problemele pe care le aveam deja. Nu a fost ceva total imprevizibil, dar nu ne așteptam, ar fi trebuit să fie în regulă. Pentru că ne-am luat niște măsuri de prevedere nu s-a terminat rău, dar a fost neplăcut. 

Avalanșa, o premieră pentru toți trei, ne-a distrus cortul, n-am putut să mergem mai sus. 

În zece secunde, eram afară. Cum se simte? Ești blocat în zăpadă, nu poți să te miști. Ce-a durat cel mai mult n-a fost să ies, ci să găsesc briceagul, să-l caut în buzunare. Era întuneric, dar n-am intrat în panică. Nu mai ai nicio șansă dacă intri în panică, îți consumi și oxigenul pe care-l mai ai, dacă te agiți. Panica nu-i bună. 

Pe Himalaya, captură din film.

Cum îți gestionezi frustrările? Presupun că sunt inerente și destul de multe acolo, pe munte, când vezi că vremea nu ține cu tine și trebuie să renunți.

H.C.: Nu prea am frustrări pe munte, când vremea nu ține cu mine. Îți iei o carte, citești, te uiți la un film. După 20 de ani știi unde ești, nu te aștepți să fie soare, n-ai venit la mare. Mai mult de jumătate dintre expedițiile mele s-au terminat cu o renunțare. De cele mai multe ori, e o problemă de timp – pur și simplu, trebuie să te întorci acasă. Nu vine fereastra de vreme bună, plecăm, asta e. Nu-i plăcut, dar știi de ce-o faci. Că dacă te duci pe vânt și rămâi fără degete, ce-ai făcut? Nu am renunțat niciodată pentru că era prea greu și nu mai puteam să urc, c-am obosit sau că m-a lăsat capul. Am renunțat din cauză că era prea periculos și riscurile erau reale și iminente. 

E bine să nu dezvolți o obsesie pentru un vârf, să te duci pe el până-l urci. Dacă ești prea ambițios pe munte, poate fi periculos. Trebuie să accepți, dacă muntele nu te primește.

Poți să fii foarte bine antrenat și să pui foarte multă energie ca să urci un vârf și să n-ai nicio șansă în anul ăla. Iar anul următor, cu condiții mai potrivnice din toate celelalte puncte de vedere, mai puțin vremea, să urci relativ lejer.

Urmează Gala Premiilor Gopo iar Superhombre este nominalizat la categoria Cel mai bun documentar. Ce putem vedea acolo?

H.C.: Filmul e destul de dur, nu e romanțat, nu e despre ce frumos se urcă pe munte. De fapt, filmul arată că viața e grea și trebuie să te chinui un pic să-ți îndeplinești visurile. Nu e doar despre cum dai cu pioletul în gheață, ci și despre cât de greu este să faci rost de bani să ajungi acolo. Aș vrea ca oamenii să vadă că viața alpiniștilor e mult mai normală decât se crede. Iar eu sunt un tip normal, care își iubește meseria, familia și prietenii. E un documentar despre viața mea în munți, dar și despre viața mea cotidiană.

Tabăra de bază (4.000 metri altitudine), noaptea. Foto: arhiva personală.

Cum ați ales titlul?

H.C.: Titlul e ușor ironic, e  o poveste întâmplată într-un studio de radio, în 2008, în Pamplona, Spania, la un eveniment de comemorare dedicat fostului meu partener, Iñaki Ochoa, decedat pe munte. Moderatoarea a zis atunci că lumea se uită la alpiniști ca la niște superoameni, dar că eu par un tip normal. Așa e. Aici, jos, sunt un tip normal. Însă pentru că, poate, organismul s-a obișnuit la altitudine, încep să mă simt mai energic după 5.000 de metri. Realizatorii filmului au observat asta și așa s-a născut titlul. 

CITEȘTE ȘI: Microbii te-ar putea ajuta să fii un sportiv mai bun

Lucian Mircu, împreună cu Mircea Gherase au regizat și produs filmul. Cum te-ai cunoscut cu cei doi?

H.C.: Mircea a fost în 2016 în expediția mea pe Manaslu, iar Lucian în 2018, când am încercat o traversare între Lhotse,Un munte în masivul Himalaya care este situat la granița dintre Nepal și China, în vecinătatea lui Everest și Everest. Din cele 40 de ore filmate de Mircea în Manaslu, în film a rămas doar un minut, iar din ce-a filmat Lucian, n-a rămas nimic. Cele 100 de ore din care s-a montat filmul provin din arhiva mea și din filmările lor, când m-au însoțit acasă, în Timișoara. Așa s-a ajuns la o poveste care are cap și coadă, legată de expediția mea din 2017, pe Everest. 

La un moment dat, în documentar, soția ta spune, destul de îngrijorată, că, în ceea ce te privește, știe când pleci, dar niciodată când te întorci.

H.C.: Da, pentru că o expediție poate dura undeva între o lună și două luni și jumătate. Sau poți să nu te mai întorci. Și ea știe asta dar știe și că nu se poate să mă opresc – de-abia atunci viața mea ar fi tristă cu-adevărat. 

Dar am grijă când sunt pe munte, pentru că nu există o rețetă, nu poți să spui că dacă faci așa vei trăi și dacă faci altfel vei muri. Se întâmplă câteodată să fie invers. 

Noi, alpiniștii, obișnuim să spunem că e important să supraviețuiești primii cinci ani, până-ți faci experiența, ca să-nțelegi ce se-ntâmplă pe munte. Dacă reușești să treci de primii cinci ani și să ajungi la un echilibru emoțional și financiar, atunci cel mai probabil va fi bine. Au fost mulți alpiniști care n-au reușit să-și gestioneze foarte bine situația financiară, au devenit profesioniști și dependenți de sponsori. La un moment dat au fost presați financiar și și-au pus viața în pericol. 

Eu am ales să-mi păstrez meseria de bază. E mai complicat cu jobul, angajații, contabilitatea, dar am o siguranță financiară și nu sunt dependent de faptul că urc sau nu muntele. Pot să-mi pun și să impun limite. 

Acasă la Timișoara, alături de cei doi copii ai săi, la revenirea din expediție. Foto: captură din film.

Și unul dintre băieții tăi te întreabă, la un moment dat, în documentar, când îl suni să-i spui că ai urcat pe Everest, de ce ai făcut-o. Așadar, de ce urci pe munte?

H.C.: De fapt, e un joc de cuvinte acolo, pe unul dintre cățeii din desenul animat Patrula Cățelușilor, pe care ai mei îl urmăresc, se numește Everest. Dar ca să răspund la întrebare, urc pe munte pentru că e un sport destul de ușor de controlat. Ai timp să te gândești, cu o singură condiție: să ai premisele de a lua o decizie bună, să nu ai presiune din diverse locuri. În alpinism, totul se mișcă încet, ascensiunea durează zile întregi și ai timp să-ți faci calcule. 

Înapoi la începuturi. Cum te-ai apucat de alpinism?

H.C.: Am fost pe munte în liceu, în clasa a XI-a, și mi-a plăcut foarte mult să merg cu rucsacul în spate, cu cortul, prin Bucegi. Eu făcusem atletism, apoi, în facultate, am vrut să continui, dar n-am reușit, nu se lega nicicum cu orarul de la școală. Alpinismul s-a potrivit foarte bine, pentru că mergeam în weekend. 

La Herculane am învățat să mă cațăr, pentru a putea atinge niște vârfuri care au o zonă tehnică. Am dat de o echipă din Timișoara care mergea în Caucaz și am mers și eu cu ei. În același an am învățat să mă cațăr, am ajuns pe la gradul patru-cinci, acceptabil pentru alpiniști, și vara am mers în expediție. Mi-a plăcut mult și componenta de călătorit, peisajele, aventura. Cel puțin în Rusia, era o mare aventură cu trenul. Am fost o săptămână până în Kârgâzstan, am văzut munți, cămile, deșert, altă lume și mi-a plăcut foarte mult. 

Mi-a plăcut tot timpul să călătoresc. Și-acum merg cu copiii, cu autorulota, în explorare. Când au fost prima oară la hotel, nu înțelegeau ce se întâmplă și de ce vine lumea să doarmă acolo. Am făcut multe excursii prin Europa cu rulota și au crezut că doar așa se călătorește. 

În grota de zăpadă, pe Himalaya,Tabăra 3. Foto: arhiva personală.

Ce grad de periculozitate are, totuși, acest sport?

H.C.: Depinde de riscurile pe care ți le asumi. Eu nu mă cațăr niciodată fără coardă. Apoi, am întotdeauna la mine kitul de avalanșă. Dacă te duci cu o echipă dincolo de Ungaria, nici nu stau de vorbă cu tine fără kit de avalanșă. Costă undeva la 200 de euro, ți-l permiți, și conține o sondă, o lopată și un radio. Dacă una dintre aceste componente lipsește și stai mai mult de 15 minute în avalanșă, mori. Și fiul meu știe să le folosească. Sunt convins că dacă ne prinde o avalanșă în Carpați, el mă va scoate, la fel și eu pe el. Dar mai sunt niște generații care n-au reușit să facă declicul ăsta, să înțeleagă că niște scule simple îți pot salva viața. Și-atunci se pot întâmpla tragedii.  

Într-o anumită măsură, cred că pot să controlez acest sport. Pentru partea de imprevizibil sunt foarte atent, îmi iau cât mai multe măsuri de precauție. Îmi place să fac asta, nu pot să renunț de frică să nu mor. Toți o să murim, important e să trăiești așa cum vrei. 

Alpinismul nu e o dependență, că pot să renunț dacă vreau. Dar fără alpinism, viața ar fi așa cum nu vreau să fie. Ce pot să fac este să-mi aleg alte rute, mai sigure, în funcție de experiențele prin care am trecut. După această avalanșă, am ajuns la concluzia că la anul aș merge pe un munte safe, unde traseul poate să fie dificil, dar să nu mai am riscuri. Aici, o lună și jumătate am fost foarte atenți și stresați să nu cădem, ne apropiam de o limită, la un moment dat, nu puteam să punem corzi peste tot. A fost obositor. 

Care e diferența între a urca singur și în echipă?

H.C.: O singură dată am mers singur, și asta dintr-o întâmplare. În mod normal, nu merg singur, pentru că e mult mai periculos. Nici pe Everest n-am vrut să merg singur, numai că partenerul meu nu a putut să meargă atunci și nu puteam amâna expediția. Nu aveam presiune, dar era un moment propice, pe care dacă-l ratezi, s-ar putea să nu se mai întoarcă. 

Așa că am vorbit cu un alpinist neamț să mergem împreună, dar lucrurile au scăpat de sub control. Tipul era foarte bun, dar avea ceva probleme cu capul, în sensul că nu era sigur pe el, nu avea destulă încredere. Când am ajuns acolo, mi-a spus că n-ar mai merge cu mine, că vrea să meargă cu un șerpaș care să-l ajute. Și am pornit de unul singur, dar asta doar pentru că era o rută foarte sigură. 

La o cafea în cort, la 5.000 metri, alături de partenerii să de expediție, Marius Gane și Peter Hamor. Foto: arhiva personală.

Cât de mult contează să te înțelegi cu oamenii din echipă?

H.C.: E foarte important e să mergi cu cineva cu care te înțelegi, cu care rezonezi. E ca într-o familie, azi lasă unul, mâine lasă celălalt. Nu trebuie să fii încăpățânat, pentru că de multe ori deciziile au rezultate similare, nu vrea unul să urce și altul să coboare. Unul vrea să pună cortul la un metru, altul la jumătate de metru, în stânga sau în dreapta. 

Eu cu Peter ne-am întâlnit în Himalaya. Niciunul nu aveam partener și ne-am cuplat. De atunci am mers împreună și ne-am înțeles bine, deși e o diferență de vârstă de zece ani între noi. De foarte multe ori e și o diferență de vârstă semnificativă între alpiniști. Toți au la început un mentor, un tip mai experimentat. Marius Gane, care venit acum cu noi, e de-o vârstă cu Peter. Am fost stresat că nu știam cum o să se înțeleagă ei doi – eu mă înțelegeam bine cu amândoi. S-au înțeles foarte bine. Marius s-a cățărat extraordinar și ne-a rezolvat niște probleme pe care le-am fi avut fără el.

Fiecare face ce știe el mai bine într-o echipă. Coarda ta e în mâinile celuilalt, viața ta e în mâna lui. Așa e în alpinism, nu poți să mergi cu oameni în care n-ai încredere. Dacă se întâmplă ceva rău, faci pentru el ceea ce el ar face pentru tine, faci tot ce poți să-l salvezi. Sau, cum zicea un alpinist rus: nu e vorba de un gest eroic, pur și simplu încercăm să supraviețuim împreună. 

Cât este vorba despre știință și tehnică pe munte?

H.C.: Foarte mult. E nevoie de mai multă școală să fii dentist decât alpinist, dar să fii un alpinist foarte bun și de succes, adică să și reușești, nu doar să mergi pe acolo, și să fii și viu e la fel de multă știință. Și în stomatologie, și în alpinism, de foarte multe ori, am folosit aproape tot ce am învățat la școală – fizica, chimia, biologia. Sunt principii care te pot ajuta mult. 

CITEȘTE ȘI: Cum s-a adaptat sportul în pandemie cu ajutorul tehnologiei

În stomatologie, m-a ajutat partea de reziliență din alpinism. Mi-a folosit în antreprenoriat, când a trebuit să-mi deschid cabinetul și la un moment dat simțeam cum mă lasă nervii. Mi-am spus: am urcat eu pe K2 și nu pot să deschid un cabinet medical? 

Atunci când ai reușit un lucru considerat foarte greu, n-ai voie să te lași în fața unei instituții a statului, nu se poate să cedezi.

Ce anume din medicină ai luat cu tine pe munte?

H.C.: La un moment dat, pe Everest, nu mai puteam respira, n-am știut ce se-ntâmplă. Aveam un prieten anestezist, am vorbit cu el și am reușit să-i descriu tabloul clinic. Nu aveam edem pulmonar, așa cum mă speriasem, ci, pur și simplu, plămânii se curățau pentru că aerul era foarte rece. Apare foarte mult mucus și când ajungi la căldură și te hidratezi, începe să fie eliminat, iar chestia asta îmi bloca căile aeriene. Dacă m-aș fi speriat și aș fi părăsit tabăra noaptea, puteam s-o pățesc destul de ușor. 

Captură din documentarul Superhombre.

Tu practici ceea ce se cheamă alpinism pur. Urci fără oxigen și fără șerpași. Cum te raportezi la cei care nu fac asta?

H.C.: Eu cred că toți oamenii au dreptul să urce pe munte. Problema pe Everest, de exemplu, e aglomerația. Pentru mine, era foarte complicat să urc fără oxigen din cauză că era coadă. Dacă stai la coadă fără oxigen, îngheți. 

Altfel, cred că toți oamenii au dreptul să urce pe munte, nu te obligă nimeni să mergi în sezon, când e aglomerat, dacă vrei să urci fără oxigen. Și, de fapt, așa s-au urcat munții prima oară, e cel mai ușor. E dreptul lor să-și pună oxigen, să fie ajutați de șerpași, mai ales că cei mai mulți se finanțează singuri, nu prea finanțează nimeni expediții cu oxigen. Într-adevăr, mai sunt scamatori media care fac niște bullshituri și reușesc să le umfle. 

Eu sunt cu treaba mea, nu-mi bat capul. Trebuie să mă asigur că merg zilnic la antrenament, aia e problema mea. Dacă mă apuc să le port altora de grijă, n-o să-mi mai fac treaba. 

De ce e așa de aglomerat Everestul? Doar pentru că e cel mai înalt vârf?

H.C.: Evident. E foarte simplu, e o chestie de ego. Dar înțeleg și asta, până la urmă. Eu n-am urcat din ego, dar mi-am dorit să merg fără oxigen pe cel mai înalt munte. Dacă îmi dădea cineva bani să urc cu oxigen, nu mă duceam. Apoi, mă ajută expunerea, m-a propulsat, mi-a ușurat treaba. Dar nici cu oxigen nu-i ușor să urci.  

Himalaya, Tabăra de la 5.000 de metri. Foto: arhiva personală.

Cum diferă alpinismul din prezent față de cel de altădată?

H.C.: Anumite lucruri s-au schimbat. Avem telefoane prin satelit, există elicoptere care urcă și fac salvări la 7.000 de metri, există drone, echipamentul e ceva mai ușor. Sunt câteva avantaje, dar, în principiu, limitele umane nu au crescut foarte mult. Iar creșterea nivelului de performanță s-a atenuat. S-a terminat cu alpinismul eroic, oamenii nu mai vor să riște. Când nu riști și îți asumi mai puțin, scad și șansele de reușită, chiar dacă tehnologia te ajută. 

Acum, sportul ăsta a prins în zonele zonele care înainte nu aveau reprezentanți de seamă, în Europa de Est, în țări ca România, care au început să aibă un ego propriu, să promoveze și să susțină niște alpiniști să ajungă în Himalaya. Până acum, alpiniștii proveneau din țările alpine care aveau și tradiție, și bani, și cultură, și public care să-ți susțină – Austria, Germana, Italia, Franța, Elveția. 

În plus, au început să se dezvolte foarte mult localnicii, care înainte nu știau să se cațere. Ei încă nu au skill-urile de alpinist, din punct de vedere fizic și logistic, să facă o rută nouă, să se cațere, să găsească soluții la o problemă alpină majoră. Dar s-au ridicat foarte mult față de nivelul lor. 

Un alpinist este educat în niște ani și într-un mediu, într-o zonă geografică care îi permite asta. Trebuie să aibă trasee de cățărat, munți, zăpadă. Apoi, pentru performanță, e nevoie de educație, de o cultură tehnologică și științifică, ca să rezolve multe probleme care pot apărea, dar și de un sprijin financiar. 

Marii alpiniști erau din Salzburg, din Viena, în niciun caz din satele de la baza muntelui. Ei veneau tot din centrele culturale, industriale. Sunt multe condiții pentru a ajunge la un anumit nivel. 

Cât și cum te antrenezi pentru o expediție?

H.C.: Zilnic, minimum o oră, în weekend cât pot de mult, iar înainte de expediție încerc să fac ture de opt, zece sau douăsprezece ore. În oraș alerg, merg pe bicicletă, fac schi fond pe role, merg la fotbal, la sală. Acasă, alerg pe bandă. Cel mai important lucru e să simulezi urcarea pe munte, pe o bandă înclinată, mergând sau alergând sau pe scări, urcând și coborând scări. Sau pe munte, dar în Timișoara nu avem munți. 

Încerc să-mi schimb antrenamentul în fiecare an, să-l îmbunătățesc, să-l modific, să văd ce funcționează cel mai bine. Acum am o bandă care se înclină la 45 de grade, e utilă, are un soft creat de un cardiolog și, în funcție de numărul de minute pe care-l faci, îți spune VO2-ul maxim – capacitatea de a consuma oxigenul. VO2 te ajută pe munte și, în general, în sport, să fii mai puternic. 

Vei ieși la pensie cu pasiunea asta?

H.C.: Dacă trăiești, da. Peter, partenerul meu de munte, care are 55 de ani, a zis că ar vrea să se lase sau măcar să facă trasee mai ușoare. Eu, ca să mă las, ar trebui să termin optmiarii – vârfurile de peste 8.000 de metri. Mai am vreo doi dificili și restul cât de cât OK. Până acum am urcat opt din 14. Nu cred că trebuie să mă gândesc la pensionare deocamdată, însă la un moment te cam saturi. Obosești.

Creasta nord-vestică a vârfului Dhaulagiri, partea de rută între 5.000-7.000 metri. Foto: arhiva personală.

Care e mai importantă pe munte, condiția fizică sau cea psihică?

H.C.: Amândouă. Țin una de alta și se influențează reciproc. Degeaba ai psihicul tare, dacă te lasă picioarele. Oricât ai trage din cap nu-ți ajută, la un moment dat. La fel, poți să fii foarte bine pregătit, dar peste 8.000 de metri capul te duce, nu picioarele. Trebuie să accepți că până reușești să faci următorul pas poate dura zece sau 40 de secunde. Important e să nu-ți treacă prin minte să renunți, să suporți un efort continuu. 

Care a fost cea mai dificilă situație cu care te-ai confruntat într-o expediție?

H.C.: În 2008, când a murit unul dintre partenerii mei, Iñaki Ochoa de Olza, pe muntele Annapurna, după ce a rămas timp de cinci nopţi la altitudinea de 7.400 de metri, aflându-se în stare critică. A fost foarte neașteptat și neplăcut ce s-a întâmplat. A făcut un atac cerebral din cauza altitudinii, probabil pentru că era prea purist – nu lua nici măcar aspirină și i s-a făcut rău. Am stat un an acasă și apoi mi-a trecut, am vrut să merg din nou pe munte. Timpul le rezolvă pe toate. 

Ai un munte preferat?

H.C.: Cred că Țarcu. E aproape de Timișoara, poți să ajungi într-o oră și jumătate. Mă duc să mă antrenez acolo. E frumos, are 2.000 de metri altitudine, pe o partea e total sălbatic. E un munte foarte fain. 

Unde o să mergi la anul în expediție?

H.C.: E secret. Pe fiecare rută nouă pe care am mers, ne-am trezit cu urmăritori. Chiar și pe ultima. Dar pot să spun ce vreau să fac: e un munte unde există un record de viteză foarte vechi. Vreau să-l dobor și cred că știu și cum. Trebuie să am putere pentru asta, știu cum să mă antrenez. Numai că dacă anunț acum, la anul în primăvară o să fie cinci care o să vrea să bată recordul de viteză și poate eu n-o să fiu cel mai bun dintre ei. Meritul meu e că am identificat locul. Vreau să fiu liniștit, ca să-mi iasă ce mi-am propus.