The Marvels: Rău, da’ bun11 min read

Cu încasări dezastruoase și cu un scor de neprezentare la critica jurnalistică, The Marvels are niște atuuri care pot trece neobservate la prima vedere.

Noul film din Marvel Cinematic Universe își setează targetul și speranțele unui revival al francizei încă din primele minute: The Marvels trebuie să prindă la Gen Z. Kamala Khan (Iman Vellani, din Ms. Marvel), schițează într-un caiet o scenă de acțiune imaginară, în care se luptă cu un robot gigant, alături de Carol Denvers (Brie Larson), pe care, firește, o idolatrizează – se forțează și niscaiva jargon: „twinsies!”, dar e cringe. Se forțează și cu un cântec alt-pop al lui MIA, „Double Bubble Trouble”, vechi de peste zece ani, deci, mai degrabă, cei sub 25 de ani care s-au nimerit să vadă filmul, abia l-au descoperit, decât au relaționat. Una peste alta, pentru Kevin Feige și echipa de marketing, toate aceste eforturi n-au fost suficiente, pentru că procentul din audiență cu vârste cuprinse între 18 și 24 de ani a picat undeva la 19%.// „Does Marvel Have a Gen-Z Problem? Just 19% of ‘The Marvels’ Audience Was 18-24”, indiewire.com // Comparativ, Captain Marvel, filmul din 2019, era la 40%. Aș zice că asta e o problemă mai mare decât Thanos.

De ce renunță Gen Z la filmele cu supereroi? Motivele pe care le pot bănui sunt multe, dar printre cele mai importante ar fi numărul tot mai mare de producții, la rândul lor, tot mai obositoare, de când Disney a preluat franciza. Zece filme și zece sezoane (sper că am numărat bine) ale diferitelor seriale au fost lansate post-Endgame. Și niciunul nu a inclus-o pe Captain Marvel, cel mai ofertant și puternic supererou al francizei. Și un băiat de la IT din Pro TV ar fi avut un plan mai coerent și interesant cu MCU, decât Disney.

În mod ironic, The Marvels chiar e un Marvel decent sau, hai să-i zic, corect, spre deosebire de ce-am îndurat în ultimii ani – vezi Ant-Man: Quantumania sau Doctor Strange In the Multiverse of Madness. 

CITEȘTE ȘI: Ant-Man: Quantumania. Socialism și CGI,  Doctor Strange In the Multiverse of Madness: Curs de vrăjitorie pentru amatori 

Ai o intrigă solidă. Dar-Benn (Zawe Ashton, din Velvet Buzzsaw), o luptătoare Kree, caută o rezolvare fascistă a problemei poporului ei (da, din păcate, trebuie să fi văzut jenantul Secret Invasion), dar mai caută și a doua brățară magică (Quantum Band), despre a cărei istorie și semnificație bla bla bla, important e că, dacă n-ai văzut Ms. Marvel, și sunt șanse destul de mari să nu, entuziasta Kamala „Is this an Avengers test?” Khan o are pe cealaltă. Brățările astea, ai ghicit, atunci când sunt folosite de aceeași persoană, au puteri demne de luat în seamă.

CITEȘTE ȘI: Secret Invasion: Eroi de sacrificiu? 

Apoi, ai un gimmick simpatic: Dar-Benn provoacă un dezechilibru în timp și spațiu (sau ceva de genul, nici nu-mi mai bat capul prea mult, să înțeleg mitologia și trucurile Marvel). Din această cauză, Carol Danvers, Monica Rambeau (n-ar fi rău deloc să fi văzut WandaVision) și Kamala Khan (care tot încearcă, în unele dintre cele mai amuzante replici ale filmului, să-i găsească o poreclă aka code name lui Rambeau, de genul Professor Marvel, Firefly sau Night Light) se teleportează una în locul celeilalte, atunci când își folosesc superputerile. Iar regizoarea și co-scenarista Nia DaCosta dozează acest șiretlic atât cât trebuie, în așa fel încât să fie amuzant și să nu devină enervant de repetitiv.

Cel mai important, însă, e faptul că cele trei personaje principale au premise suficiente, chiar dacă minimale, să interacționeze dramatic. Carol se simte vinovată pentru faptul că n-a mai ținut legătura cu Rambeau, dar și Rambeau e mâhnită din aceeași cauză, în vreme ce Kamala vrea să o impresioneze pe Carol și să facă parte din Avengers. Așa că, pe lângă interpretările consistente ale celor trei actrițe, ai parte și de niscaiva substrat emoțional, care oferă tracțiune în plus. Nici acesta gândit până la capăt, pentru că sentimentul de abandon al lui Rambeau e destul de marginalizat, mai importantă pentru scenariști a fost fascinația geeky a lui Kamala pentru Carol.

Dar, chiar și așa, tot e ceva. Deși e foarte stângaci improvizată, o îmbrățișare emoționantă între cele trei chiar funcționează, la fel și un exercițiu nostim de a stăpâni teleportările (deși, Beastie Boys, „Intergalactic”, folosită pentru această scenă, e încă un boomer alert!). Familia lui Kamala, mamă, tată și frate, e și ea importantă la nivel dramatic. Niște imigranți common people la bordul unei nave spațiale secrete e acel touch autentic și perturbator de care franciza Marvel, în general, sobră și bombastică, avea nevoie. „You’re not going in any space adventure, your brother told me they are dangerous”, încearcă, inutil, mama lui Kamala să păstreze „normalitatea” și liniștea din viața familiei ei. Și, pe bună dreptate, dacă mă gândesc doar la ce s-a întâmplat cu civilii în Sokovia (dar, nu numai).

Kamala pleacă, totuși, în acea aventură, iar The Marvels se transform în Marvel as usual, cu câteva bizarerii mai mult sau mai puțin binevenite: o planetă unde toată lumea cântă, ca limbă oficială, sau un escape plan de pe nava secretă a lui Fury, care implică halirea echipajului de către niște pisicuțe suprarealiste, ca un twist la paradoxul lui Schrödinger – până când pisicuțele nu regurgitează echipajul, nu știm dacă echipajul e viu sau mort. Dar și glumițele lui Kamala, care, până la urmă, lovesc până la capăt: „Oh, Captain! My Captain!”. 

The Marvels a fost un dezastru la box-office, indiferent de regiune, măcelărit în recenzii, dar, aș încerca să văd dincolo de opinia populară: e posibil ca DaCosta să fi încercat un camp subtil. Până la urmă, când ai mai avut sau când vei mai avea ocazia să o vezi pe Captain Marvel cum plânge?

Detalii pe iMDB | Per total: 6/10 | Știință & Tehnologie: 5/10