Foto: Claudiu Popescu

Timpuri Noi – o expoziție SF care vrea să vezi lumea cu alți ochi68 min read

De Alin Răuțoiu 29.10.2021, ultima actualizare: 30.10.2021

Am vorbit cu Ștefan Tiron despre expoziția Timpuri Noi, despre limitele pe care ni le impunem asupra orizonturilor socio-politice și cum poate imaginarul științifico-fantastic să ni le lărgească.

Pe parcursul lunii octombrie, la Rezidența BRD Scena9, se desfășoară expoziția de artă SF Timpuri Noi: Xenogeneze ale SF-ului. Curatorii expoziției, Ștefan Tiron, Vasile Leac și Alexandru Ciubotariu, și-au propus să prezinte fenomenul SF românesc în afara unor grile stereotip, nostalgice și convenționale. Timpuri Noi mizează pe scoaterea subiectelor din categoriile în care s-au sufocat și pe încețoșarea limbajului pentru a-și forța vizitatorii să-și lărgească orizontul imaginației.

Ștefan Tiron, cunoscut uneori și sub numele de scenă Megatron, a studiat între 1996-2001 istoria artei la Universitatea din București, a fost implicat în diferite colective artistice, fiind instrumental aducerii culturii otaku în România, iar din 2006 înființează, curatoriază și organizează prin întreaga lume spectacole, platforme, festivale în care știința, teoria critică și ficțiunea speculativă se amestecă. Este de asemenea unul dintre fondatorii platformei Art-Leaks,„Art-Leaks”, art-leaks.org care își propune să atragă atenția asupra precarității lucrătorilor din domeniile culturale.

https://mindcraftstories.ro/images/2021/10/Mindcraftstories_Stefan-Tiron-Timpuri-Noi-Expozitie-SF-Fandom_06_Claudiu-Popescu.jpg

Ștefan Tiron, aka Megatron. Foto: Claudiu Popescu

Mindcraft Stories: Cum s-a ajuns la expoziția asta. A cui a fost inițiativa?

Ștefan Tiron: Nu sunt un SF-ist ca atare. Nu am fost membru de cenaclu. În liceu nu am publicat povestiri SF ca unul dintre colegii mei, care avea acasă colecția de la Nemira. Background-ul meu de pulp, să zic așa, a fost mai curând unul atașat de horror, decadentism, gothic terror vs horror (Ann Radcliffe vs. Maturin), cu accente de horror cosmic sau weird (Lovecraft, Machen, Algernon Blackwood etc.), ba chiar Stephen King. 

https://mindcraftstories.ro/images/2021/10/Mindcraftstories_Stefan-Tiron-Timpuri-Noi-Expozitie-SF-Fandom_04_xxx.jpg

SF-ul pot spune că s-a infiltrat vizual, prin prin benzi desenate. Îmi amintesc primul cadru văzut din L’Incal (Moebius/Jodorowsky), la sfârșitul anilor ’80, în revista SF Orion, publicată în Craiova, cu personajul John Difool văzut în picaj de sus, cu acel oraș din viitor tip puţ în care el se prăbușea spre nivele de jos unde te topeai în acid, parcă. Aveai acolo diferite personaje pe etaje, fie îngroziți, fie privind acest act transformat în spectacol din balcoane, făcând poze etc. și pterodactilulPterodacticul apare mai încolo în poveste. E posibil ca Ștefan să asimileze imagini într-o singură impresie; de asemenea cadrul picajului devine un motiv în seria Incalul, poate se gândește la un moment din Ultimul Incal sau Înainte de Incal. ăla simpatic fâlfâind, încercând să intervină cumva. Asta și mai apoi Masamune Shirow și Katsuhiro Otomo, prin lucrări poate mai puțin cunoscute precum Domu: Vise de copil, situat într-un cartier de blocuri, și Legenda Mamei Sara. În jur de 2000 o cotitură importantă a fost Tsutomu Nihei cu Blame! și apoi cu Biomega

https://mindcraftstories.ro/images/2021/10/Mindcraftstories_Stefan-Tiron-Timpuri-Noi-Expozitie-SF-Fandom_03_xxx.jpg

Strict legat de expoziție și geneza ei, tu ai văzut desenul inițial. Schema-machetă părea destul de puerilă, am desenat cu marker planul de clădire și diferitele elemente ca să îl simt mai bine, aproape ca un board game. Am început să mă joc și să mut diferitele elemente, idei, piese, habitate de câte ori mă întâlneam cu alții. 

Curatoriez foarte rar, în genere cred că funcționez ca un soi de ciupercă, răscolind și macerând humusul și detritusul produs de alții și altele și producând hife invizibile, și apoi, din când în când, încerc câte o apariție-expoziție odată la zece ani. 

Nu am reușit să am un parcurs coerent, jalonat de rezidențe permanente la diferite instituții, așa cum se poartă. Expoziția în sine a luat formă treptat, în timp ce deveneam mai familiar cu colaboratorii. Așa a fost cu Vasile Leac, cu Ciubi (Alexandru Ciubotariu), cu Suzana Dan, ba chiar și cu tine și multi alții probabil, inclusiv cu Bogdan ‘Otaku’. 

De asemenea, au fost și multe chestii absolut fortuite, precum genericul de la Blood Machines, unde am văzut nume românești. Altele au fost targetate, precum documentarul Utopie din Babelsberg, recomandat de prietena mea, la rândul ei interesată de aceste lucruri și poate mult mai abilă în a le urmări.

Important e că toată lumea din echipa curatorială a avut cumva o relație transversală cu SF-ul. Am încercat să păstrez ambiguitatea sintagmei SF, ea putând desemna atât science fiction-ul, cât și ficțiunea speculativă, din care sci-fi-ul nu este decât un mic subset. 

Aș vrea să menționez însă o expoziție cumva ca un versus. Una destul de proeminentă, organizată de Ambasada SUA la finele lui 1980, chiar la fostul cinema Patria, dacă nu greșesc. Am avut afișul de acolo multă vreme în cameră. 

Era prima expresie de imperialism cultural, de convergence culture. Alături de rachetele balistice Pershing, de care tot auzeai la știri, imperiul american a venit să-și arate mușchiul în Estul lui Ceaușescu cu un showcase care emana dintr-un fel de military-entertainment complex (însă nu erau jocuri prea multe). Era un sumar de tot felul de efecte speciale din filme SF.

Ce vedeai acolo erau teasers, demos, făcute ca pentru o piață de desfacere nouă, o piață potențială care trebuia fezandată înainte (ne aflam înainte de 1989). Unul din ele era cu ceva efect ca de green screen, unde puteai să joci rolul angajatului anului la o mare corporație și cam atât. Mai am și acum poza aia Polaroid cu mama mea, unde urcai la podium și în jur aveai staff-ul care te ovaționa. 

Deci, înainte de o lume a monopolului marilor corporații (Lucasfilm înghițit de Disney), aveai efecte speciale într-o expoziție susținută politic, unde jucai o secvență din capitalismul care tocmai bătea la ușă. Oricât de excitant și de incitant și de wow era conceput, era de fapt un prim exemplu de cum să NU faci o expozitie. 

Cred despre curatoriatul extraterestru că trebuie să meargă contra alinierilor planetare și galactice, să evite pe cât posibil loturile olimpice sau megaselecția finală, arsenalul aliniat și calibrat cu nume și cu sponsori pe măsură, să facă loc improbabilului și să permită devieri, contraste și nepotriviri, să încurajeze ceea ce de fapt a devenit, în mod absurd, SF azi, și mă refer la chestii foarte basic.

Ținând cont că noțiunea asta de fandom este foarte largă – și într-o continuă metamorfoză –, m-am bucurat când am auzit că la expoziție au venit părinți cu copii, introducându-i, ba chiar apropiindu-i de succesiunea asta imperfectă și nonlineară concepută acolo. Ba chiar ducându-i să atingă (vorba vine, că nu te prea poți apropia de el) Talpa de Robot din Aiud ca  pe niște moaște extraterestre. Cu asta cred ca am îndeplinit scopul expoziției. 

M.S.: Selecția expozanților e foarte eclectică și departe de ce s-ar aștepta de la o expoziție de artă SF din România. Cum ați ajuns la forma asta? E cineva sau ceva pe care ați fi vrut să-l includeți și nu ați reușit?

Ș.T.: Multe nu am putut include și regret asta sincer. 

Aș zice că avem o turnură mult prea umanistă/umană în această expoziție. O mare lipsă sunt ființele non-umane și rolul lor în istoria SF-ul, rolul lor în imaginarea unui egalitarism care nu e dictat pe criterii antropomorfe, de sistem nervos central sau coloana vertebrală și în depășirea „fallacy-ului planetelor maimuțelor” (ideea că orice restart evolutiv ar rezulta într-o altă mare primată pe post de inteligență predilectă a acelei planete). 

Aș fi vrut să fie și jocuri, aveam unul propus de Victor Plastic, care mergea pe un emulator de calculator Spectrum. Era scos pe caseta audio de Electrecord și conceput de Biro Adam și Biro Zoltan. Însă se mișca foarte lent (încărcarea jocului dura vreo cinci minute). Se numea EVOLUTAUR și era mai curând un fel de protojoc de artificial life, unde îți construiai o ființă în funcție de ce mutații circulă într-un fel de deșert planetar. Era un ciudat exemplu de ceea ce în biologie evoluționistă e numit „fitness landscape”. Nu eram convins. Celălalt, pe care nu l-am încercat, era Enterprise de Almasi Miklos. 

Alt deziderat a fost să includem cât mai multe femei. Am reușit asta foarte fragmentar și parțial, în display, prin Maria-Galia Gruder, dar am fi vrut să o includem și pe Georgina Viorica Rogoz, care mi se pare un personaj fascinant și datorită implicării ei în literatura pentru copii. Nu mai spun de autoare contemporane de SF românesc și ficțiune speculativă queer. Am reușit să o invităm pe Carolina Vozian la un interviu pe SFTV, altfel am fi fost complet descoperiți. 

Altă mare carență ar fi Stanisław Lem, scriitor iubit peste tot în est, inclusiv în România, sărbătorit anul ăsta. Chiar și așa, mă bucur că Institutul Polonez ne-a oferit câteva cărți noi traduse și ne-a promis că până la sfârșitul show-ului vom putea poate emite un documentar cu viața lui pe canalul de YouTube. Vedem, încă nu e sigur.   

CITEȘTE ȘI: Lumea după Stanisław Lem

M.S.: Ideea de fandom pare una importantă pentru tine, cum atestă, de exemplu, harta cenaclurilor SF din România. Hartă care în ciuda granițelor și a altor elemente de demarcație oficială, trasează totuși o hartă recognoscibilă a țării. Cum explici densitatea distribuției?

Ș.T.: Un lucru important era accesibilitatea, prețul lor (n. red. – al revistelor SF) și distribuția largă, chiar și ținând cont că avea un jargon tehnicist. Sigur, era deseori gender biased, masculinist, cu coduri proprii și tendințe izolaționiste, uneori. 

Pe hartă, am vrut să substituim orașele și comunele cu numele cenaclurilor, de constelații, de stații orbitale, să se vadă cerul așternut pe jos. Acea hartă urma să constituie o constelație, poate chiar cu LED-uri, pulverizând topografia asta pământeană, terestră, devenind una cosmică, stelară, ieșită din orice cadre regionaliste sau provincial-nativiste.

Apropo de fandom, am fost și corectați că harta Atlantykron are lacune. Da, lipsesc cenacluri, de fapt, voiam să explicăm ca e work in progress, să lăsăm un caiet de impresii unde alții pot completa și pot sugera lucruri care lipsesc.

Am vrut să includ și cenacluri din Serbia, Bulgaria, Ungaria, Ucraina, de peste tot în jur, tocmai pentru a nu da impresia de galaxie unică, dar din motive de timp ne-am bazat pe liste deja existente de la Mircea Oprița și Aurel Cărășel (chiar dacă lista completa ar trebui să aibă peste 70+).

M.S.: Ce înseamnă fandomul pentru tine?

Ș.T.: Nu cred că pot să-ți răspund direct la întrebarea cu fandomul, dar aș recurge la o anecdotă. Pe scurt, este vorba de o chestie surprinsă de mine la TV, la una din mineriadele din București din anii ’90. Atunci când într-un realism stradal televizat, dintr-un grup de mineri aduşi din Valea Jiului, unul se întoarce spre cameră şi este întrebat de echipa TV de ce a venit la București, cu ce revendicări anume?

La care el răspunde cât se poate de sincer: „Am venit să mergem la televiziune să cerem sa ne mai dea din episoadele Captain Power and the Soldiers of the Future!”.

Chestia asta m-a bulversat. M-am gândit ani de zile la ea. Vreau să trec din această anecdota minoră înspre ceva foarte serios şi fundamental. În ceea ce mă privește, acest fragment TV poate avea caracter de poantă ieftină, de cădere în derizoriu, însă poate fi și altceva. 

Pentru mine, răspunsul aceasta dat în doi peri de acest tânăr miner venit în capitală din oraşele în curând ruinate ale ţării este primul semn tectonic că ceva se schimbă masiv – că sub suprafaţa evenimentelor se trece de la o industrie la alta. Cum devine un miner din Valea Jiului un fan? Cum se naşte din funinginea clasei muncitoare fanul acesta SF al unui serial canadiano-american„Captain Power and the Soldiers of the Future (1987-1988) – Intro”, youtube.com cu biodroizi, șefi imortalişti, experimente luate razna, oraşe abandonate, multe fiare vechi, o lume poluată, mașini inteligente și primele efecte 3D menite să dea corp unei viziuni deosebit de distopice? O natură no future, post-industrială, cu oameni care trebuie trăiască nu numai în postuman, ci şi postmuncitoresc. Unde se mută fabrica, cum se consumă şi cum se distrează? E fascinat el de istoria propriei demantelări, a propriei destructurări și a punerii ei în imagine de către alții?

Mai important poate, ce înseamnă să pierzi o lume? Ce înseamnă să dispară lumea ta, ce înseamnă să nu îţi mai găseşti locul în ea?

Din erou, el brusc devine antierou la TV, sub ochii lui și ai altora. Shiftul ăsta din reprezentant al unor mijloace de producţie, din muncitor într-un industrialism glorificat într-unul care devine brusc poluant, dar care încă avea o putere colectivă de negociere în faţa utilajelor şi angrenajelor capitalului, dar și a reprezentării lui, îl plasa nu înapoia vremurilor, ci înaintea lor, într-un viitor nedorit. 

Brusc, fanul este peste noapte dezmoştenit și televizual în același timp. Se transformă și este transformat în duşmanul său principal, în dușmanul de clasă atât al noilor industrii electronice care se vor subit albe și afișat non-poluante, cât şi în posibil fan prosumer, abonat Netflix, fanatic de seriale. Gata să facă binge watching, „Netflix and chill”, gata să ghideze producţia serialelor și să vrea să influențeze serialul preferat, să se simtă entitled, ba chiar să vină să organizeze următorul Comicon împreună cu Kaufland la București.

În acest puzzle mă simt angajat eu de câțiva ani, dacă nu din clipa în care am văzut și auzit acel fragment la TV în ’90. 

M.S.: Singura figură proeminentă din fandomul îngemănat al SF-ului și BD-ului românesc care apare pregnant în cadrul expoziției este Viorel Pîrligras, făcându-se văzut nu doar în colecția de fanzine, ci și „deschizând” poarta impunătoare din studioul SFTV. Cum v-ați oprit asupra lui?

Ș.T.: Viorel Pîrligras este și nu este parte din expoziție. Practic, a fost imposibil sa renunțăm la el, asta după ce inițial acum doi ani am început scurte discuții (mediate de Ciubi, care îl cunoaște personal). Ținând cont de vicisitudinile pandemiei, dar și de ritmul nostru sincopat și reticența lui personală, Viorel a zis că nu mai este interesat. Îi înțeleg și respect decizia de a își păstra distanța. 

În expoziție nu avem nicio lucrare originală de la el, nu avem decât reproduceri, dar unele pe care le consider fundamentale. Poți prin Poarta, de exemplu, să trasezi însăși circulația acestor imagini prin diferite medii, diferite tipuri de publicații, poți reconstrui parțial chiar ecosistemul ăsta al publicisticii SF-ului local. Nu mai zic de opera lui despre care cred că pot fi scrise lejer studii – că e vorba de latura autoreflexivă, cu exemple care se apropie de comics-in-comics, de tipul extrem de sofisticat și halucinant al lui Satoshi Kon Opus. Ba sunt și intrări/ieșiri printr-o gară de Craiova alternativă. În genere, asta îmi place, modul în care spațiul și locul este prelucrat, cât și amploarea planșelor lui – faptul că sunt cu adevărat orașe, bazaruri, planete, că Viorel îți facilitează și pune la îndemâna niște dimensiuni. 

Am încercat să-l facem pe Viorel P. participant prin reviste, prin exemple concrete de publicații – cum este și robotul cerșetor de pe coperta verso ORION.

Dar poate mai important este Walter Riess, cu lucrări originale din colecția lui Ciubi, coperte făcute de Riess pentru Almanahul Anticipația, lucrări care se înscriu cumva într-un SF internațional, cu coperte ușor de recunoscut și accente de airbrush. 

Pe noi ne-a atras mai mult un approach Macluhunanit, în sensul de Galaxie Gutenberg – unul care să țină cont de medium, nu numai de mesaj, unul care să țină cont de specificitatea substratului și nu să fie indiferent sau predilect față de unul anume (prima schiță, desenul inițial etc.), ci mai curând modularea lui mediatică. Cred că asta e ce lipsește astăzi.

https://mindcraftstories.ro/images/2021/10/Mindcraftstories_Stefan-Tiron-Timpuri-Noi-Expozitie-SF-Fandom_09_Mihai-Ghiduc.jpg

Timpuri Noi, Aterizarea. Foto: Mihai Ghiduc

M.S.: Un caracter care nu știu cât de mult reiese din expoziție în sine, dar e o temă recurentă în ziarul asociat, ține de un calambur în jurul omonimiei cuvântului „speculativ”. Avem speculația ca exercițiu de imaginație și speculația financiară, ambele intersectându-se în jurul culturilor BD și SF, cu produse cândva de masă, transformate apoi în obiecte unicat vândute și revândute la prețuri din ce în ce mai mari.„Spider-Man surpasses Batman and Superman as world’s most valuable comic”, https://newatlas.com/ Cum vezi acest lucru și cum contribuie astfel de evenimente la fenomen?

Ș.T.: Am avut și un vizitator destul de important, care chiar speculează pe bune prețul pe piață al lucrărilor SF, deținând unele originale, de colecție. Nu am vrut să săltăm prețul acestor piese, deci nu am colaborat. 

E ultimul lucru pe care l-am avut în vedere, dar ne-am gândit și la asta, la chestia clasică executată de piața de artă unde să salți și cota cuiva, a bunurilor de artă. Și acești millenials, unii plin de bani și doritori să-și înrămeze visele copilăriei sunt, cred, deja investiți în chestia asta. 

Deci chiar dacă un Galbar poate ajunge la ceva preț astronomic, noi ne-am bazat pe xeroxuri, pe împrumuturi, ba chiar Dan Popescu din Piatra Neamț i-a trimis lui V. Leac ceva din arhiva lui vastă digitalizată. Sunt cu adevărat comori acolo, majoritatea extrem de friabile, și aici e vorba chiar de salvarea lor prin reproducere, digitalizare sau circulație xerox. 

Noi am făcut o selecție în expoziție din sute, dacă nu mii de pagini din colecția lui Ciubi de reviste, confecționând un exemplar de răsfoit care la rândul lui nu se vrea un overview din satelit, ci mai curând o anume perspectivă cumva laterală asupra SF-ului. De exemplu, am pus accentul pe biografii de autori și autoare, pe dimensiunea proiectului cosmist socialist, prin programul Interkosmos, pe ființe extraterestre, pe ilustrații și chiar pe instanța de eco-socialism din reviste precum Start spre Viitor, care vorbesc despre ariditate, sărăcirea solului, poluare etc. 

M.S.: În prima emisiune pentru SFTV, Irina Gheorghe povestește cum a fost primit performance-ul ei din timpul vernisajului, însă o face ca și cum s-ar fi întors dintr-o expediție unde a luat contact cu extratereștri, iar măștile purtate de participanți devin un detaliu straniu asupra căruia revine, amplificând senzația de izolare și comunicare bruiată pe care licita prestația.

În ce măsură ați luat în calcul contextul pandemic pentru expoziție? E vorba aici de accidente fericite și adaptare inspirată la moment sau e pandemia ceva pe care „contați”?

Ș.T.: Nu contam pe pandemie. Lucrarea Irinei Gheorghe este importantă în contextul acestui show. E o lucrare performativă pe care am văzut-o în diferite forme, cu diferite publicuri. Ai putea zice că nimic nu leagă publicul din București cu cel din Yogyakarta, unde a fost inserată în Cozzzmonautica Pulau Semesta (invitată de Adelina Luft și Cristina Bogdan) în spațiul Lifepatch, un loc de biohacking și community co-education. 

Dar această înstrăinare programatică indusă de ea în relație cu ceilalți, efectul ăsta de înstrăinare cognitivă (și afectivă) progresivă, de defamiliarizare din acum și aici, e un concept modelat de Darko Suvin pornind de la Bertolt Brecht și aplicat în critica și teoria SF-ului. El e foarte important în acest context. Irina G. a reușit sa introducă și inducă treptat acest procedeu teoretic interogând cele mai bazice lucruri, inclusiv probleme legate de inteligibilitate și comunicare universală. 

Consider că e important și textul din ziarul expoziției, scris de Irina într-o formă care se apropie de poezie concretă. Sper să continue acest performance și să-l ducă mai departe pe alte planete, chiar dacă involuntar s-a suprapus perfect și a accentuat situația dramatică a momentului ăsta. 

https://mindcraftstories.ro/images/2021/10/Mindcraftstories_Stefan-Tiron-Timpuri-Noi-Expozitie-SF-Fandom_05_Claudiu-Popescu.jpg

Talpă de robot, bucată de OZN sau un simplu tălpic? Foto: Claudiu Popescu

M.S.: Sunt în expoziție câteva obiecte curioase. Mă gândesc la Tălpicul de la Aiud și la radiatorul alimentat cu jetoane. Sunt două piese de found art prin care se spune o  poveste bazată pe fraudă. În primul caz, al tălpicului care a „călătorit în timp” din cauza unei analize viciate, în al doilea, al muncitorilor sezonieri în Germania care păcăleau aparatul cu „bani” din gheață. În același timp, în expoziție apar și câteva grafice extraordinar de prozaice și chiar didactice. Tălpicul nu e prezentat explicit ca o înșelăciune, trebuie citit printre rânduri, iar, strânse sub același acoperiș, exponatele se contaminează unele pe altele. Mă interesează unde situezi tu granițele dintre artă, narațiune, fraudă și material educațional.

Ș.T.:  Ai atins nucleul ușor iradiant și ilariant al acestei expoziții, care nu vrea să intre în disputa nesfârșită de post-truth, pentru că am evitat cât de cât conștienți cuvintele de ordine ale momentului, cum ar fi hoax.

Rămâne o întrebare cum putem introduce conținuturi care nu își au locul – lucruri frauduloase în mijlocul neatenției generale. Iluzionismele au și altă funcție decât aia de a îți fura atenția, ele tind să îți deranjeze habitudinile, să producă discontinuități senzoriale, să facă să pice preconcepții. Moneda care se plimba pe degete în mod repetat te poate face, cum zicea David Abram, să vezi cerul mai albastru. William James zicea că grija mare a modernilor e să nu fie fraieriți. Poate începem să vedem cum participăm activ în glisarea asta a trucajelor. 

Ce ar fi ca ele să ne invite la altceva, la acțiune și construcție colectivă, expunând poate și alte fricțiuni și ficțiuni operative, cum ar fi ficțiunile financiare sau cele fondatoare de neam și țară. Cred ca asta e foarte important azi, să nu le ignorăm, ci să vedem cum și în ce fel plasează propria societate constrângeri recunoscute ca atare asupra imaginarului nostru.

În același timp, astea sunt chestii prea ambițioase și, de fapt, expoziția asta pică în derizoriu în mod repetat. Didactice si prozaice cu adevarat, și deloc ieșite din lume, cred că infograficele vor rămâne de referință cumva. 

Tălpicul e și parte dintr-o arheologie a viitorului care rămâne de făcut, cea a unui est în tranziție unde privatizarea și dezindustrializarea s-au produs aproape la fel cum și-au luat tălpășița extraterestrii, nu? De tot ne chinuim să punem cap la cap ce naiba s-a întâmplat după first contactul cu Vestul capitalist.  

https://mindcraftstories.ro/images/2021/10/Mindcraftstories_Stefan-Tiron-Timpuri-Noi-Expozitie-SF-Fandom_08_Claudiu-Popescu.jpg

“Bani gheață”, 2021, instalație. Foto: Claudiu Popescu

O chestie aș vrea să spun la banii din gheață. Cred avem și un hacking de jos, desconsiderat de întreaga istorie și de un întreg corpus SF care nu găsește loc sau celebrează prea puțin ingeniozitatea muncitorilor la negru sau a muncitorilor zilieri din Germania și din alte locuri (eu aș aminti și pe cei din Alaska, poate una diasporele românești cele mai îndepărtate). Imaginea cinematică stereotip a hackingului e derivată din War Games, cu tânărul care intră accidental în arbitrajul ușor de dat peste cap din sim-ul Războiului Rece foarte fierbinte și produce haos acolo. 

Banii respectivi sunt forme de hacking mai umile, extrase direct din experiența de viață a unui Est rapid devalorizat și pauperizat, care chiar trebuia să găsească rapid moduri de a se încălzi într-o lume în care costurile cresc doar pentru săraci. Asta este capitolul lipsă din cartea de non-ficțiune a lui Bruce Sterling, Hacker Crackdown, din 1992. Ingeniozitate care, iată, într-o lume a căldurii la preț exorbitant, e iar pusă în joc. 

M.S.: Vibe-ul expoziției este unul de straniu, însă un straniu jucăuș, care mai degrabă împunge la acceptarea unor noi posibilități și spargerea constrângerilor asupra imaginarului colectiv. Însă în aceste timpuri noi în care ne aflăm, mi se pare că imaginarul SF decât să ne înalțe, mai degrabă accelerează un picaj în extremism reacționar. Scepticismul față de vaccin vine la pachet cu cele mai fanteziste teorii față de efectele sale reale, teorii ce stau la casa lor lângă cele mai distopice opere de ficțiune și îmbrăcate într-o estetică a științificului cultivată mai degrabă de operele SF (savanți în halate albe, eprubete bolborosind, substanțe tămăduitoare miraculoase etc.) decât de instituțiile oficiale.

Ș.T.: Dacă Facebook și Big Tech sunt viitorul, ai probabil dreptate, pentru că știm sigur că în microtargeting contează și armează cele mai reacționare și damaging chestii cu putință.

Altfel aș zice, într-o zi un pic mai puțin înnegurată dintr-un oraș eminamente gri, că vedem numai o parte extrem de restrânsă a spectrului SF, ba chiar cea mai mică parte, o spoială de SF care îmbracă aproape toate ofertele și promisiunile și visele antreprenoriatului geek ajuns pe poziții de forță și hegemonie financiară (mă gândesc la Bezos, desigur, ex-trekkie de felul lui) rezultând în sefeisme la domiciliu, livrate de mâna de lucru din ce în ce mai precarizată, dar descrisă în reclame de recrutare pe post de super eroi și eroine.

Ce zici tu e o imagine împământenită mai curând de pulp-ul SF, care e moștenirea grea, dat fiind că provine din perioada formativă. Clar era o abundență de oameni de știință nebuni, figuri sinistre, laboratoare razna, razele morții. 

Pe de altă parte, avem și chimia germană IG Farben extrem de bine pusă la punct la capitolul necropoliticii și industriei morții, aflată la originea plasticului și a medicinei sintetice moderne extrase tot din cărbune/petrol, ca atare menționată de Thomas Pynchon, care e tot un fel de SF postmodern, inaugurând astfel prima corporație modernă (dacă nu luăm în considerare Compania Indiilor de Est și Vest, respectiv) și programul de rachete german.

E mare nevoie de imaginea unor oameni de știință care s-ar înscrie într-o tradiție de sociologie a științei inaugurată de marxiștiUn exemplu evocativ poate fi găsit în evoluția psihiatriei pediatrice din Austria, așa cum detaliază istoricul Edith Sheffer în cartea sa Asperger’s Children: The Origins of Autism in Nazi Vienna. În contextul creat de guvernarea SDAPÖ, practicile asistențiale au avut o evoluție fulgerătoare de la asistențialismul eugenic al vremii la o concentrare pe nevoile individuale, evitare a patologizării și acceptare a diferenței, distruse însă după asimilarea Austriei în Germania Nazistă și înlocuirea acelor progrese tocmai cu tarele de care de abia în ultimii ani începem să ne debarasăm. și bineînțeles de filosofie și istorie a științei. 

Altfel, mai încoace avem Weyland-Yutani,Corporația din universul extins al filmelor lui Ridley Scott care apare cu precădere în seria Alien, dar strecurată retroactiv prin easter eggs și în Blade Runner. direct profilată pe building better worlds și bioweapons, plină de oameni în halate, un moment în care sinofobia și rasismul par de anii ‘30. Toți în halate sau costume biohazard,un fel de villain asiatic colectiv, fără față, robotic, sinistru, un Dr. Fu Man Chu gata să amenințe supremația vestului sau să însemineze muncitori de pe navele companiei. Apreciez franciza Alien ca oricine altcineva, însă îmi e greu să trec de detaliile astea.

Nu cred că există chestii mai nocive decât aceste reprezentări cinematice. Și uite așa nu aflăm de Dr. Wu Lien-Teh, inventatorul măștii de protectie, sau de Ye Wenjie, astrofizicianul din Problema celor Trei Corpuri de Cixin Liu.

Dar ce bine că avem și Profesorul Distrat – film care a fost extrem de popular în Estul socialist. Avem genul de inventator buclucaș ingenuu de tip Jerry Lewis, slapstick care într-adevăr pune în joc atât seriozitatea procedurilor științifice (testabilitatea, repetabilitatea etc.), îmbrățișând serendipitatea felului în care penicilina de pe vasele Petri necurățate și impregnate de un mucegai lasă să intre alte rezultate și alte descoperiri pe geam, cum a fost cazul lui Fleming.

https://mindcraftstories.ro/images/2021/10/Mindcraftstories_Stefan-Tiron-Timpuri-Noi-Expozitie-SF-Fandom_02_xxx.jpg

Cred e nevoie de oameni de știință din SF precum Nausicaa lui Miyazaki (și mă refer la manga aici, mai mult decât la anime) care trăiește și experimentează myco-remedierea în pădurile uriașe de ciuperci „toxice” din viitorul îndepărtat care curăță treptat pământul, sau Aster Grey din An Unkindness of Ghosts de Rivers Solomon, o vindecătoare și un fel de „doctor desculț” de pe o navă generațională condusă de albi ca o plantație de bumbac plutind în spațiul cosmic. Tom Idema in Stages of Transmutation: SF, Biology and Enviromental Posthumanism leagă diferite discipline și curente de gândire din biologie cu diferite lucrări SF specifice, începând cu Marte Roșu al lui Kim Stanley Robinson. Cred că face o muncă grozavă în acest sens, introducând și îngemănând științe noi „marțiene” cu oameni de știință critici la adresa exceselor neo-darwinismului, precum Lynn Margulis, Stuart Kauffman și Susan Oyama. 

M.S.: Iar acest scientism face uneori pereche stranie cu tot felul de mișcări antisistemice. Mă gândesc, de exemplu, la faptul că una dintre sursele citate pentru întâlnirile de gradul al treilea de pe teritoriul României este preotul Ilie Cleopa, una dintre figurile monahale folosită drept stindard (alături de Arsenie Boca sau Iustin Pârvu) de așchii ale BOR în activități ultraconservatoare. În ce măsură crezi că această infuzie de imaginar transgresiv pe care o cultivă expoziția poate fi canalizată către zone productive și nu asimilată unor mișcări care deja utilizează o astfel de optică?

Ș.T.: E vorba nu numai de antiștiință sau de hegemonie științifică vs extremism reacționar, ci și de faptul că știința se zbate să-și justifice cercetarea, mai ales aia așa zis blue sky, dezinteresată, care, ca și arta sau cultura, a fost decretată de sistemul capitalist ca fiind perdantă, nefolosibilă, greu de monetizat, deci neprofitabilă. 

Cred că SF-ul are un rol foarte important de jucat aici – căci el nu trece cu vederea contradicțiile sau complicitatea constantă a tehnoștiinței. O teoreticiană a SF-ului, Sherryl Vint, are în pregătire o lucrare foarte interesantă pe tema asta (Biopolitical Futures in 21st century Speculative Fiction), tratează pitch-urile farmaceutice de investiții (medicamente noi în perioada R&D, dar și în căutare de venture capital viitor) ca pe niște texte SF, pentru că sunt tot felul de proiecții, clauze, backdoors legislative, efecte distopice de abia menționate, un întreg instrumentar care asociază și externalizează eventualele efecte negative, calculează și premeditează riscuri de litigiu etc. Aceste broșuri sau materiale de PR, ea le pune alături de literatura speculativă. 

În cazul lui Cleopa, m-am bucurat ca l-a inclus Cătălin G. în lista de fragmente, în sensul că, în mod obișnuit, ortodoxia frames the narrative, dar uite, din când în când poate avem și noi ocazia să frame it. Nu am iluzii mari cu privire la asta, ținând cont că avem de-a face cu ceva MechaGODzilla care nu numai că stanțează coduri de bare la lumânări, ca să fie clar care e casa de producție și că fiecare ban e numărat, dar au și destul de multă experiență la activ, de 2000 de ani încoace. Însă, iată, că erezia gnostică nu a murit în deșertul Egiptului, ea  fiind poate una din primele gândiri antisistem, dar încă le mai dă, și lor, și nouă, destulă bătaie de cap, ba le cam mănâncă resursele (nu că nu ar avea de unde). 

Cred că e cu skepsis povestea lui Cleopa, apropo de ce îi zice extraterestrul (pe infografic e în caractere ET designate de Ciubi). Dacă folosești alfabetul din ziarul expoziției, poți citi ceva de genul: „Bă, ce cauți aici?”. 

Pe de alta parte, transgresiunea mi se complet depășită, complet asimilată dreptei reacționare. Dreapta și-a construit totul acum pe disruptiveness și transgresiune, deci nu știu ce să zic despre avangarda istorică, mai ales în zona asta de outre, risque etc. Ba chiar Bataille (și aici o sa îmi iau ceva blesteme) pare astăzi complet depășit și cringe cumva, este parțial un fel de poseur intelectual care vrea să șocheze cu orice preț. Cred, alături de alții, că există implicații mult mai grave și mai importante pe care acest tip de transgresiune afișată și weaponizată nu le poate nici adresa, nici concepe sau presupune. Mă refer aici la texte cum ar fi cele imaginate de Benjanun Sriduangkaew (parcă That Which Stands Free Tends to Fall) unde ceva de tipul imperiului american, care să nu uităm are 900 de baze militare (la care se adăugă unele noi continuu), nu mai poate fi reformat sau remediat în vreun fel, ci singura soluție este una mai curând de tipul îngerului anihilarii la Benjamin, în care îi ții jos cu tine în iad, atunci cand vor să-și ia aripi spre stele. 

M.S.: Dacă ești de acord că SF-ul, cel puțin excrescențele sale populare și comune, are efecte nocive la nivelul direcțiilor de acțiune pe care le impune subiecților care îl consumă, dă-mi niște exemple de SF-uri care cultivă altfel de atitudini, pe care le vezi ca fiind pozitive.

Ș.T.: Aș zice că dincolo de spectrul vizibil sunt foarte multe SF-uri. Că e vorba de chestii care așteaptă să fie redescoperite – cum ar fi romanul labirint și adăpost Dhalgren de Samuel Delany sau cărțile de biopunk SF ale microbioloagei Joan Slonczewski, sunt multe. Sau dacă e vorba de umorul și ridicolul absurd al lui Catherine Valenta cu o Space Opera ca un fel de San Remo sau Cerbul de Aur, dar la nivel galactic. Nu mai zic de O. Butler, Tade Thompson, Rivers Solomon etc. pe parte afro-futuristă. 

Ca sa nu mai aduc în discuție complexitatea și atipicul unor space opera recente, cum e White Space de Elizabeth Bear. Dau o scurtă mostră. Apare acolo o navă a unei sister species, căci nu se numesc aliens în acel viitor comun, asta e cumva injositor (toate speciile sentiente și sapiente din galaxie sunt surori). Aceste Koregoi au o tehnologie anti-gravitațională avansată, dar sunt dispărute fără urmă. Ce e neobișnuit, remarcă eroina Hayme Nz, e că pe nava asta există un fel de robinet cu apă potabila, o infrastructură de țevi din care curge apa în în vacuum cosmic, care își face treaba de milioane de ani. 

Tot aici aș adauga Another Now: Dispatches from an Alternative Present, Yanis Varoufakis cu o ficțiune speculativă despre ce ar fi fost dacă criza din 2008 ar fi luat altă turnură.

Primul SF vestic de revoluție industrială (exista și exemple chinezești, indiene etc. non-europene mai vechi și premoderne despre ființe artificiale) aplică nu atât scepticism, cât o artă a consecințelor – inaugurând prin tehnocritica lui Dr. Frankenstein sau Prometeu Dezlănțuit de Mary Shelley, scris în 1818 nu atât drept critică a științei ca atare, sau a științelor naturale care erau la mare preț în epoca romantică, ci mai curând a acelui om știință masculin caracterizat de un anume egoism și machism, gata să reducă femeile la simple mașini reproductive sau pântece ambulante și capabil să își repudieze creațiile, etichetându-le ca monstruoase.

Cred că pandemia, pe lângă alte lacune și fragilități clare, a scos în evidență și marea carență a unui imaginar apocaliptic vestic de SF depășit de situație. Un imaginar non-biomedical, care e mai capabil să își imagineze dieselpunk cu bărbați unși cu motorină scoțând flăcări pe nas decât cadre medicale suprasolicitate sau îngrijitoare și îngrijitori care trebuie să decidă cine trăiește și cine nu, în spitale arhipline. 

O excepție strălucită în acest sens este James White, scriitor nord irlandez din Ulster care a scris un fel de SF biomedical, Orbital Hospital. – El fiind un om căruia îi displăcea orice violență și brutalitate militaristă de SF heinleinian, și de aceea a conceput acțiunea în jurul unui spital galactic municipal – . Acolo felurite ființe extraterestre sunt vindecate, toți coopereaza la fel ca pe ISS, însă fiecare adaugă modulul de spital necesar speciei lui, permițând carantina atunci când este cazul. Nu sunt numai ființe îngrijite, ba chiar anumite boli incurabile sunt păstrate, nu ca arme biologice, ci ca exemple de floră și faună care își merită si ele un loc în Univers. 

E extrem de greu să discutăm aceste lucruri azi, dar poate asistăm la o nouă sensibilitate, o nouă structură de a simți (structure of feeling, în cuvintele lui Raymond Williams). Exista o gândire ecosistemică, dar și eco-socialistă la White, care duce toate speciile înspre un fel de co-îngrijire reciprocă îngemănată de un health service universal, acordat tuturor cu aceeași mărinimie. 

https://mindcraftstories.ro/images/2021/10/Mindcraftstories_Stefan-Tiron-Timpuri-Noi-Expozitie-SF-Fandom_02_xxx.jpg

Adaptarea în bandă desenată a filmului Outland, realizată de Jim Steranko pentru revista SF Heavy Metal.

Pe de alta parte țin minte și un film, unul din primele filme SF văzute, cu un erou destul de rudimentar și colonial – Outland, din 1981, cu Sean Connery pe post de gardian într-o colonie de mineri spațiali care se sinucid în mod misterios. El ajunge să fraternizeze cu ei contra corporației. 

A fost totuși acceptat de cenzură, cred, pentru că era într-adevăr o imagine destul de veridică atât a intereselor corporatiste, cu planuri de extracție nelimitată augmentată chimic (nu departe de opiate, însă mai spre violență și agresivitate, nu apatie), cât și o bună imagine a situației proletariatului vestic în plin neoliberalism. 

Între timp poate aș mai putea menționa o expoziție din 2009 la galeria Andreiana Mihail, Missing Link, cu manuscrisele (pe care tot nu i le-am inapoiat) ufologului și ciberneticianului Dan Farcaș, un OZN modernist de Răzvan Botiș și câteva farse foarte serioase concepute de artistul irlandez Lee Welch: de exemplu o carte care nu există, care a premers pasămite tot modernismul și dovedește că toți, dar absolut toți (Joyce, Proust, Kafka etc.) au plagiat din ea, după care au distrus-o până la ultimul exemplar, sau o ușă falsă cu tablou, cu un mic peisaj atribuit lui Orson Welles când o ardea prin Irlanda.Informații rudimentare despre acest expo obscur se găsesc aici. “Missing Link”,  nettime.org 

Mai recent poate tot aici s-ar înscrie și expozițiile de la Salonul de Proiecte, curatoriate la invitația lui Alexandra Croitoru (există și un film noir SFs, neterminat). Pe de altă parte, fără deschiderea Ephemair și planurile încă improbabile de Cozzzmonautica la Zărnești nu ar fi avut loc Timpuri Noi.



Text de:

Alin Răuțoiu

Utilizează ziua tehnologii .Net și-și zice programator, seara citește benzi desenate, teorie critică sau încearcă să învățe să facă jocuri video. În weekend își terorizează pisica cu aspiratorul.

CULTURĂ|BOOK CLUB

„Cer arzător”, de Robert Silverberg

De
În 2113, într-o lume însetată, aisbergurile sunt una dintre puținele surse de apă proaspătă. Pentru căpitanul unui vas ce vânează un astfel de cub de gheață, misiunea e clară – asta până primește un mesaj SOS
CULTURĂ|FICȚIUNE

Cer Arzător

De
În acest text din 1990, Robert Silverberg abordează o temă care rămâne, în continuare, actuală. Cum va supraviețui omenirea schimbărilor climatice dacă nu ia măsurile necesare pentru a le preveni?
CULTURĂ|Q&A

Nevoia de a ne spune poveşti, interviu în exclusivitate cu Robert Silverberg

De
Horia Nicola Ursu a vorbit, în exclusivitate, cu autorul american.
CULTURĂ|PORTRET

Robert Silverberg, un autor prolific

De
Cariera de decenii i-a fost marcată de două retrageri, care sunt și repere pentru abordarea unor tehnici, teme și stiluri diferite în SF-urile sale.