Fazer44/Getty Images
Veverițele, micile acrobate roșcate de la oraș34 min read
Te-ai obișnuit cu prezența lor în zona rurală, dar și în orașele mari unde, de cele mai multe ori, împărțiți frățește o alună (de pădure).
Unele dintre cele mai cunoscute și îndrăgite animale sălbatice, veverițele trăiesc pe toate continentele, mai puțin în Antarctica și Australia. În O poți citi online, gratuit, aici: onlinebooks.library.upenn.edu veverița este caracterizată ca „un animal mic și simpatic ce nu-i decât pe jumătate sălbatic […] Este curată, vioaie, plină de viață și repeziciune, foarte veselă și foarte dibace; are ochii expresivi, fizionomia delicată, trupul nervos și membrele foarte sprintene; înfățișarea-i drăguță este și mai mult înfrumusețată de o coadă în formă de panaș, pe care o ridică până deasupra capului și sub care stă la umbră; este mai puțin patrupedă decât celelalte animale; de obicei stă ridicată pe picioarele dinapoi și se folosește de cele din față ca de niște mâini, ca să-și ducă hrana la gură; în loc să se ascundă sub pământ, veverița stă întotdeauna în aer”.
Coada, element de încălzire central și ventilator natural
Veverițele fac parte din ordinul Rodentia, familia Sciuridae, care conține un număr estimat de 278 de specii. În baza studiilor morfologice și moleculare, familia Sciuridae este împărțită în cinci subfamilii: Sciurillinae, Ratufinae, Sciurinae, Callosciurinae și Xerinae. În toată Europa, inclusiv la noi în țară, trăiește specia Sciurus vulgaris, veverița roșcată, care face parte din subfamilia Sciurinae.
Veverița roșcată are corpul zvelt, botul alungit și urechile mari, terminate cu smocuri de peri, mai lungi și mai deși iarna. Coada este aproape egală cu lungimea corpului și este în întregime acoperită de peri lungi, este orientată în sus și curbată sau ținută în prelungirea corpului. Numele genului, Sciurus, provine din cuvintele grecești „skia”, umbră și „oura”, coadă, amintind de obiceiul veverițelor de a se ascunde în umbra cozii lungi și stufoase.
Coada este foarte importantă pentru veverițe, ajutându-le la sărituri. Acrobate antrenate, veverițele își țin coada dreaptă pentru a-și menține echilibrul când sar – dintr-o singură săritură pot ajunge la doi metri înălțime. Coada are rol și în reglarea temperaturii, caracter foarte important pentru speciile care trăiesc în zonele temperate și care nu hibernează iarna.
La nivelul cozii, veverițele prezintă un sistem vascular complex. În condiții de frig, sângele arterial cald, care intră în coadă, încălzește sângele venos, care părăsește coada, iar cel venos răcește sângele arterial. Astfel, căldura este returnată corpului prin sângele venos, și nu pierdută în mediu. Iarna, coada este, de asemenea, folosită pe post de pătură, veverița stând învelită în ea când doarme. Vara, în condiții de căldură excesivă, când veverița este supraîncălzită, toată căldura sângelui arterial merge către coadă pentru a fi risipită în mediu. Cu toate acestea, în timpul zilei, când este foarte cald, veverițele tind să stea în cuiburi sau la umbră.
Cuiburile veverițelor sunt globuloase, construite în arborii înalți, la bifurcarea ramurilor, în vârful molizilor, în locuri inaccesibile altor animale sau omului. Cuibul este de obicei construit din ramuri împletite, căptușit cu ierburi, mușchi, fire de păr și pene. Iar pentru a-l apăra de ploi și ninsoare, veverița îl acoperă cu o împletitură de crenguțe. Uneori își construiește cuibul și în scorburile copacilor bătrâni, sau în cuiburile mai mari, abandonate de păsări.
BarbAnna/Getty Images
Dinți imbatabili și privire ascuțită. Sau invers
Deoarece sunt rozătoare, toate veverițele prezintă patru incisivi care cresc continuu, având rădăcini foarte adânci. Cu ajutorul incisivilor, veverițele rod aproape orice și astfel îi mențin scurți și ascuțiți.
Veverița de la noi din țară prezintă diferite culori ale blănii, de la roșu aprins la varietăți negre, însă burta le este întotdeauna albă. Comunică printr-un chițăit de înaltă frecvență și mișcări ale cozii. Folosesc aceste sunete pentru a intimida rivalii din teritoriul lor sau pentru a alerta restul veverițelor de prezența unui prădător.
Trăiesc, în medie, trei ani, petrecându-și majoritatea timpului în copaci, de obicei în păduri dese de conifere. Sezonul de reproducere începe în primele zile mai călduroase din ianuarie, iar alegerea partenerului este de lungă durată și de obicei include urmăriri printre ramuri.
Micile moțate au o abilitate remarcabilă de a se concentra asupra mediului lor înconjurător, având de asemenea și o vedere ascuțită pe întreaga retină. Astfel, o veveriță care stă nemișcată poate vedea simultan și cu claritate ceea ce se întămplă lângă ea, dar și deasupra ei, fără a fi nevoită să-și miște capul. Veverițele au o vedere bicromatică, ceea ce înseamnă că pot distinge culorile asemenea unui om cu daltonism. Așadar, pot diferenția roșul sau verdele de alte culori, dar nu pot distinge aceste două culori una de cealaltă.
O delicatesă pentru alte animale
Veverițele sunt o parte importantă a rețelei trofice, iar abundența, mărimea și obiceiurile lor le transformă în prada perfectă pentru o multitudine de specii. Câțiva dintre prădătorii comuni ai veverițelor sunt păsările răpitoare, pisicile, atât cele domestice, cât și cele sălbatice, vulpile, șerpii, jderii, câinii, lupii, dihorii și stârcii. Iar pentru anumiți prădători, veverițele sunt sursa principală de hrană. Spre exemplu, în urma unui „Goshawk predation during winter, spring and summer in a boreal forest area of central Sweden, Holarctic Ecology”, jstor.org realizat pe ulii porumbari din Suedia, s-a constatat că 86% din dieta de iarnă a femelelor de uliu porumbar este reprezentată de veverițe.
Zicala „cine nu lucrează vara, n-are ce mânca iarna” pare a fi motto-ul după care trăiesc aceste mici acrobate, având în vedere că pe tot parcursul anului ele strâng mâncare în diversele lor ascunzișuri – un „Foods and foraging behaviour of Red (Sciurus vulgaris) and Grey (Sciurus carolinensis) squirrels”, onlinelibrary.wiley.com înnăscut la veverițe.
Veverița ascunde „împrăștiat” bunătățile culese de-a lungul anului. Prin această strategie, ea depozitează fie hrană individuală, fie mici colecții de hrană pe întreg teritoriul său, în jurul cuibului. Își ascunde hrana într-o varietate de locuri, de cele mai multe ori prin îngroparea superficială în pământ, dar poate folosi de asemenea și bifurcațiile ramurilor, precum și cavitățile copacilor. Uneori, pitesc rezervele și printre frunze sau sub ele. Veverițele din zonele temperate nu hibernează, așadar se bazează foarte mult pe aceste depozite în timpul iernii, când sursele de hrană sunt rare.
Un aspect bun al acestui tip de depozitare ce poate părea un pic haotic, este că îi oferă veveriței avantajul de a-și putea muta cuibul fără a fi nevoie să mute toate depozitele. Astfel, în cazul unei infestări cu un parazit sau din cauza distrugerilor sezoniere, veverița își poate muta cuibul în aceeași arie, fără a pierde depozitele sau a consuma prea mult timp și energie pentru a ajunge la ele.
Owen Humphreys/PAImages via Getty Images
Alune, dar și popcorn și bomboane. Plus controlul calității
Dar ce depozitează ele, oare? Veverițele nu sunt mofturoase. Fie de la țară sau de la oraș, nu refuză niciodată mâncarea, iar dacă li se prezintă oportunitatea, pot consuma orice, de la bomboane, aripioare de pui la prăjituri și chiar resturi de pizza. Oficial, sunt omnivore, ceea ce înseamnă că mănâncă atât materie vegetală, cât și animală. Însă preferatele lor rămân alunele de pădure.
În funcție de sezon și când nu primesc gogoși sau popcorn în parcurile din orașele mari, veverițele recurg la o varietate de muguri, flori, fructe (mure, afine, merișoare), nuci, jir, alune de pădure, ghinde și semințe. Și, ocazional, devin prădătoare, consumând insecte, dar și ouă, pui sau chiar adulți de păsări mici. Pentru a adăuga savoare, gustă și ciuperci, pe care le agață de crengile copacilor, la înălțimi mari de până la opt metri. Ciupercile cărnoase conțin între 70-90% apă și furnizează proteine și fosfor. Ciupercile nu sunt depozitate imediat, deoarece ele pot fi gazde pentru diferite larve de insecte și nematode. Așadar, prin uscare, veverițele se asigură că aceste organisme mor, putând ulterior să mute fără riscuri ciupercile în depozite.
Însă nu trebuie să ai încredere în gustul unei veverițe în materie de ciuperci! Veverițele roșcate nord-americane, Tamiasciurus hudsonicus, adună și mănâncă bine-cunoscuta Ciupercă cu pălărie roșie și buline albe. Despre ea, aici: ro.wikipedia.org buretele muștelor sau muscărița, specie otrăvitoare de ciuperci.
Într-un an, veverițele pot ascunde până la 3.000 de „bunătăți”, iar una dintre cele mai importante decizii pe care le iau este ce anume trebuie mâncat imediat și ce poate fi depozitat pentru mai târziu. Studierea veverițelor gri, Sciurus carolinensis, foarte asemănătoare cu veverița noastră autohtonă, a scos la iveală faptul că sunt foarte atente atunci când fac selecția produselor care vor ajunge în „cămară”.
Înainte de a depozita hrana, veverițele realizează și un control al calității, deoarece perisabilitatea ghindelor sau a alunelor este de mare importanță. Astfel, s-a observat că veverițele pot distinge diferitele specii de stejar, în funcție de momentele în care acestea germinează. Astfel, veverița gri, originară din America de Nord, poate distinge ghindele care provin de la stejarul alb, Quercus alba, de cele ale stejarului roșu, Quercus rubra.
Ghindele roșii sunt inactive iarna, germinând primăvara, astfel că prezintă o perisabilitate scăzută. Cele albe însă, germinează toamna, așadar nu sunt tocmai potrivite de strâns în cămară. Veverițele au fost observate depozitând constant ghinde roșii, în timp ce pe cele albe le consumă pe loc. Însă uneori depozitează și ghinde albe. În aceste cazuri rare, veverițele extrag embrionul din ghindă. Prin extragerea embrionului, ele se asigură că ghinda nu va germina și va putea fi depozitată pentru mai mult timp. Este lesne de înțeles că acest comportament există la toate speciile de veverițe care depozitează hrană, inclusiv la cea de la noi din țară.
În plus, a fost observat că de obicei depozitează ghindele sau alunele de dimensiuni mai mari – cu cât un fruct este mai mare, cu atât poate fi pus la păstrare pentru mai mult timp. Veverițele depun acest efort, cu toate că obiectele mari sunt greu de manipulat și cărat, iar pentru a le depozita e nevoie de o gaură mai mare.
În controlul calității sunt verificate și ghindele sau alunele infestate cu diverse insecte, pe care veverițele preferă să le mănânce pe loc. Aceste tipuri de ghinde le oferă însă și un plus nutrițional și mai multă energie, permițându-le să continue căutarea hranei pentru un timp îndelungat.
Deși par inocente, veverițele pot fi șirete. Pentru că în general sunt solitare, ele sunt foarte atente atunci când depozitează mâncare, în speranța că nimeni nu le va vedea. Dacă însă o veveriță este urmărită de o alta când încearcă să îngroape o alună, spre exemplu, aceasta se va preface doar că îngroapă aluna. Apoi va pleca din acea zonă, cu tot cu alună, fiind convinsă că a păcălit cealaltă veveriță.
Dar oare reușesc să își găsească depozitele cu bunătăți de fiecare dată?
Deși se spune că veverițele sunt uituce și nu mai găsesc mâncarea ascunsă, ele reușesc să recupereze în proporție de 95% hrana depozitată. Ar fi și greu să uite unde se găsește, având în vedere că își verifică constant depozitele și, de multe ori, mută alunele și restul merindelor dintr-un depozit într-altul.
„Grey squirrels remember the locations of buried nuts. Animal Behaviour”, sciencedirect.com asupra veveriței gri au arătat că se ajută atât de memoria vizuală, cât și de miros pentru a-și regăsi depozitele. Au un simț al mirosului remarcabil – pot găsi alunele îngropate chiar și când deasupra există un strat considerabil de zăpadă. Însă mirosul este ineficient în găsirea depozitelor atunci când solul este uscat. Asta nu înseamnă că o veveriță nu găsește și nu mănâncă din depozitele altei veverițe. Până la urmă, hoțul neprins este doar o altă veveriță cu stomacul plin.
CITEȘTE ȘI: Cumătra vulpe: șireată în fabule, descurcăreață la oraș
Nemoțată și invazivă
În Europa, veverița gri, Sciurus carolinensis, originară din America de Nord, este „Introduction of the American Grey Squirrel (Sciurus Carolinensis) in Europe: A Case Study in Biological Invasion”, jstor.org Aceasta a fost introdusă în Marea Britanie și Irlanda în perioada 1976-1929, în Scoția în 1892-1920 și în Italia în 1948, fie ca animal decorativ în parcuri, fie din curiozitate.
Speciile invazive sunt o adevărată amenințare pentru cele native și biodiversitatea locală. Veverița gri a înlocuit specia nativă, Sciurus vulgaris, în unele locuri din „A systematic review into the suitability of urban refugia for the Eurasian red squirrel Sciurus vulgaris”, onlinelibrary.wiley.com concurând cu aceasta din urmă pentru hrană și habitat. Mai mult, veverița gri poate fi gazdă pentru un virus letal pentru specia nativă.
Specia invazivă se diferențiază cu ușurință de veverița roșcată, fiindcă nu are urechile moțate. Ea poate trăi până la zece ani, comparativ cu cei trei ani ai speciei native, și poate fi un adevărat dăunător. În plus, atacă copacii în perioada mai-august, când rezervele de hrană sunt reduse. Roade scoarța copacilor tineri pentru a ajunge la țesutul dulce din interior și, de cele mai multe ori, acest lucru poate duce la moartea acestora, lăsându-i vulnerabili la infecții fungice și atacul insectelor. Veverițele gri dezgroapă și culturile de orz, dar atacă și culturile de nuci și pomi fructiferi.
CITEȘTE ȘI: 9 animale sălbatice care au invadat orașele. De la urși în Sinaia, la leoparzi în Mumbai
Pentru acest invadator există însă o metodă de combatere naturală care îi poate opri răspândirea, și anume jderul de copac, Martes martes. În urma unor „Native and invasive squirrels show different behavioural responses to scent of a shared native predator”, royalsocietypublishing.org și „The enemy of my enemy is my friend: native pine marten recovery reverses the decline of the red squirrel by suppressing grey squirrel populations”, royalsocietypublishing.org s-a observat că veverițele gri nu recunosc teritoriile jderului de copac și se avântă în ele fără frică, pe când specia nativă este temătoare și în continuă alertă dacă ajunge într-o zonă marcată de jder. Astfel, jderul de copac ajunge să vâneze mai multe veverițe gri decât roșcate.
Acest comportament precaut al speciei native s-a dezvoltat datorită unei istorii evolutive comune între prădător și pradă, prin care prădarea continuă a creat suficientă selecție pentru a determina adaptarea unor comportamente de recunoaștere a teritoriului populat de prădător.
Veveriță gri, hrănită de om. Foto: Ioannis Tsotras/Getty Images
Omul, cel mai bun prieten al veveriței
În mediul urban, mai puțin de 20% din spațiul orașului conține zone verzi, care sunt însă foarte fragmentate, având deci caracteristici negative pentru traiul decent al animalelor sălbatice. Animalele de la oraș au un risc crescut de mortalitate, sunt afectate de abundența mare de prădători (animalele de companie reprezentate în special de câini și pisici), riscă să fie otrăvite cu pesticide, întâlnesc concentrații mari de paraziți și sunt perturbate de oameni. Multe specii nu pot trăi în astfel de condiții, însă veverițele sunt printre acelea care profită de condițiile urbane, beneficiind de climatul atenuat – temperatura ambientală este mai crescută, iar precipitațiile mai rare față de zonele rurale. Grație acestor beneficii, populațiile de veverițe par a fi mai „Food availability affects habitat use of Eurasian red squirrels (Sciurus vulgaris) in a semi-urban environment”, academic.oup.com
CITEȘTE ȘI: 5 animale pe care orașele le-au făcut mai inteligente
Veverițele s-au adaptat cu ușurință zonelor verzi din orașe și au devenit tot mai obișnuite cu prezența oamenilor. Această „domesticire” a lor poate fi observată în „Urban populations of the red squirrel (Sciurus vulgaris) in Warsaw”, jstor.org unde veverițele nu se mai sperie de oameni și pot fi chiar un pic tupeiste, cerșind mâncare, comparativ cu suratele lor din păduri, care fug imediat ce te-au zărit. După cum spunea și profesorul I. Simionescu, „acum e jos pe pământ, acum e în vârf, acum e în al zecelea copac”.
Densități mari de veverițe pot fi observate în zonele verzi în care există o varietate de specii de copaci maturi, dar și unde există hrană suplimentară, prezentă pe tot parcursul anului. Fie că este vorba de hrănitori de păsări sau mâncare din pubele, veverițele au învățat să se bazeze pe această hrană suplimentară atunci când cea din surse naturale se găsește în cantitate redusă. Într-un studiu realizat în Hamburg, Germania, s-a observat că veverițele preferă o arie mai mică de locuit, dacă au acces în mod constant la hrană suplimentară. În mod normal, dimensiunea ariei de locuit a unei veverițe variază între 2 și 5 hectare în pădurile mixte de conifere și 10 și 30 de hectare în pădurile de conifere din zona subalpină.
În plus, în habitatul lor natural, veverițele suferă modificări sezoniere ale masei corporale, în funcție de disponibilitatea hranei. La oraș, însă, s-a observat că acestea își mențin greutatea pe tot parcursul anului, având un avantaj în succesul reproductiv, deoarece numai femelele cu o greutate de peste 300 de grame Perioadă a rutului la animale. Astfel, atunci când conține un echilibru adecvat de nutrimente, hrana suplimentară sporește supraviețuirea veverițelor.
Așadar, trebuie să ai grijă ce fel de hrană suplimentară îi oferi. Dacă vrei să le hrănești, nu le da alune de pământ (arahide), așa cum procedează majoritatea oamenilor. Arahidele, deși gustoase și bogate în grăsimi, nu sunt bune pentru veverițe. Consumul lor pe termen lung poate rezulta în deficit de calciu. Oferă-le, în schimb, din hrana lor naturală: alune de pădure, semințe, mure sau afine, conuri de pin sau chiar ciuperci.
Seria Biodiversitate Urbană este o colaborare între Muzeul Național de Istorie Naturală „Grigore Antipa” și Mindcraft Stories, care-și propune să ofere cititorilor articole despre biodiversitatea urbană din România, scrise de cercetătorii muzeului.
