Bobul, leguma care a dispărut din bucătăriile românești46 min read

Bobul (Vicia Faba) este (aproape) dispărut din rețetele locale, fiind o apariție rară în bucătăriile românilor. Lucrurile n-au stat întotdeauna așa.

Listele de preparate din cărțile vechi de bucate sunt, deseori, intrigante. Am povestit, pe acest site, despre folosirea stridiilor la Curtea lui Brâncoveanu sau a homarului la începutului secolului XX, iar astăzi a venit rândul să scriu despre o legumă, cultivată și folosită frecvent în trecut, în România, și care acum e aproape dispărută: bobul. 

CITEȘTE ȘI: O scurtă istorie a fructelor de mare în România. Care are sute de ani

Rețetare scrise la noi, care datează încă de acum 300 de ani, dar în special cele din secolele XIX și XX, menționează des anghinarea, sparanghelul și bobul. Eu sunt născut în 1982 la Focșani, dar abia după 20 de ani văzut cum arată aceste legume. De aici și, cred fireștile întrebări: de unde veneau și ce s-a întâmplat cu ele? 

Cazul lor e ușor diferit de folosirea unor ierburi, în special din flora spontană, în bucătăria românească modernă, precum leurda ori măcrișul. În cazul celor din urmă, există o continuitate „botanică”, suprapusă peste ignoranța majorității. Primăverile, pădurile au fost mereu pline de usturoi sălbatic, dar nu prea a fost valorificat, cu excepția unor gospodării rurale. La piață nu existau, pentru că nu era cerere, iar mulți nici măcar nu știu de existența acestor ierburi aromate. 

Despre folosirea sparanghelului, dar și a altor ingrediente surpriză la Curtea Domnească din timpul lui Constantin Brâncoveanu am scris pe larg pe acest site. 

CITEȘTE ȘI: Un gurmand la curtea domnească a lui Brâncoveanu   

Despre folosirea anghinarei în același manuscris culinar, poți citi ce-a spus Mona Petre, autoarea site-uluii și a cărții omonime, unul dintre cei mai buni specialiști în materie de arheologie botanico-gastronomică. 

CITEȘTE ȘI: În căutarea ierburilor uitate. O arheologie culinară  

Reiau aici două citate elocvente: 

„Sparanghelul răsare sălbatic în toată țara și este foarte căutat pentru mesele bogaților, gătit cu carne, cu smântână sau cu unt proaspăt, ori ca salată cu oțet și untdelemn; în martie se găsește pe insulele Dunării, pe lângă maluri, de unde se aduce la orașe; dar cel mai bun pentru suculența, frăgezimea și gustul dulce amar plăcut este cel de pe malurile Prahovei, în aprilie, apreciat pentru însușirile lui nutritive și diuretice”, îl amintește doctorul Constantin Caracaș în Topografia Țării Românești, volum apărut în greacă în 1830.

„A fost o surpriză să aflu că pe la 1700 se gătea cu anghinare, iar după felul în care este descrisă rețeta este clar că era vorba de anghinare proaspătă. (…) Există niște teorii potrivit cărora anghinarea s-ar fi cultivat la sud de București, spre zona Giurgiului. De altfel, și acum, spre Dunăre, sunt câmpuri de anghinare”, spune Mona Petre de la Ierburi Uitate.

Despre bob, în schimb, voi scrie mai jos. Nu înțeleg de ce la noi s-a împământenit termenul provenit din slavă, adică bob, și nu fava – comun în sudul Europei, în special Portugalia, și provenit din latinescul faba, adică boabă.

Deși cărțile de botanică menționează că se cultivă în Transilvania și prin Nordul Moldovei, Radu Anton Roman l-a găsit doar în Gorj. Ierburi Uitate menționează că „mâncarea de bobi este cunoscută mai mult în Moldova, de aceea moldovenii îl vor recunoaște, însă în celelalte regiuni ale țării consumul acestei plante aproape s-a pierdut”.  

Ilustrație de Prof. Dr. Otto Wilhelm Thomé apărută în Flora von Deutschland, Österreich und der Schweiz, 1885, Gera, Germany. Wikimedia Commons.

Filosofia, arz-o focul!

Într-un articol din Album literar gastronomic,Apărut la editura Viața Românească, în decembrie 1982 este detaliată istoria bobul. „În vechiul Egipt, în unele provincii, era considerat o plantă impură, simbol al morții sau sălaj al sufletelor celor morți, din cauza petelor negre de pe florile lui. Nu numai că era oprit consumului, dar preoții se fereau chiar să-l privească”.

Ideea a fost preluată apoi și de europeni, În Grecia, Pitagora le-a interzis discipolilor să mănânce bob. „Motivul era că seamănă cu unele părți ale corpurilor vii, deci adăpostește sufletele morților, care pot fi chiar rude de-ale noastre. Acest lucru a făcut pe Horațiu, mai târziu, să scrie că a mâncat niște rude de-ale lui Pitagora, cu slănină!

Aristotel avea o altă părere: interzicerea mâncărurilor de bob era un percept moral, care-i împiedica pe filosofi să se amestece în afacerile guvernului, știut faptul că în unele orașe, magistrații erau aleși prin votul cu aceste boabe.

Cicero credea că bobul îi împiedică pe filosofi să aibe liniștea necesară cercetării adevărului, deoarece irită spiritul, iar Varro susținea că petele negre de pe florile lui sunt de fapt litere infernale.”

Totuși, pentru că restului lumii nu-i păsa de filosofi, bobul era consumat în lumea antică, iar armata romană l-a răspândit în toate teritoriile, pentru ăc era unul dintre alimentele de bază ale oștenilor.

Altă teoremă de Pitagora

Întreaga poveste a aversiunii lui Pitagora față de bob e descrisă de filosoful grec Porfir din Tir (c. 234 – c. 305) în volumul Viața lui Pitagora.Traducere de Adelina Piatkowski, Cristian Bădiliţă, Cristian Gaşpar, Editura Polirom, 1998.

„La Tarent a mai remarcat un bou care păştea bob verde într-o pajişte unde creşteau felurite ierburi. Pitagora, oprindu-l pe văcar, îl sfătui să-i spună boului să se abţină de la bob. Cum văcarul îşi bătea joc de el şi tot îndruga că nu cunoaşte limba boilor, Pitagora se apropie de taur şi îi şopti la ureche nu numai să părăsească pajiştea unde creşte bob, dar şi de aici înainte să se abţină de a-l mai mînca. Taurul avu o viaţă foarte lungă. El rămase la Tarent unde a îmbătrînit, adăpostit lîngă un Sanctuar al Herei. Era numit «boul sfint». Hrana lui consta din cele ce i le întindeau vizitatorii Sanctuarului.

(…) Interzicea, de asemenea, consumul de bob, de parcă ar fi fost vorba de antropofagie. După cîte se povesteşte, iată motivul acestei interdicţii: la începutul originii Universului geneza era în mare dezordine. Mulţime de germeni se găseau laolaltă, semănaţi de-a valma în pămînt unde putrezeau împreună. Cu încetul, s-a ivit o geneză şi distincţia între animalele care se năşteau şi plantele care încolţeau dimpreună, aşa încît din una şi aceeaşi putreziciune s-au ivit oamenii, iar bobul a încolţit. În această privinţă, Pitagora aducea argumente de necontestat: sfărâmați în dinţi un bob; după ce l-aţi mestecat bine, lăsaţi-1 să stea câtăva vreme la căldura razelor de soare. Plecaţi şi întoarceţi-vă nu după mult timp. Este posibil să găsiţi mirosul sămânței omeneşti. Sau, atunci cînd bobul înfloreşte, luaţi puţină floare negricioasă puneţi-o într-un ghiveci de pămînt închis şi apoi îngropaţi ghiveciul; după ce l-aţi îngropat îl veţi lăsa să stea nouăzeci de zile. Cînd îl veţi scoate din pământ, ridicaţi capacul. În locul grăunţelor de bob s-ar putea să găsiţi un cap de copil, gata format, sau un sex de femeie.”

De unde vine și ce-i cu el?

Până să aprofundez partea culinară, trebuie lămurită originea biologică a bobului (Vicia Faba). Profesorul dr. Constantin Pârvu, în Universul Plantelor,Carte apărută la Editura Enciclopedică, București, 2000 spune că „este o plantă erbacee, anuală, autogamă, originară din bazinul mediteraneean. Se mai numește baclale, boabă, bombă, bonă, cochie, favă, păsule. (…) Romanii în foloseau la fabricarea pâinii în amestec cu grâul. Theofrast (371-286 î.H.r) îl menționează. Cultura lui scade începând cu secolul al XVII-lea, când se introduc pe continentul european cartoful și fasolea. În prezent se cultivă mult în China. În România se cultivă pe suprafețe reduse în Transilvania și nordul Moldovei.”

În volumul Cultura legumelor, coordonat de Dumitru Indrea,Apărut la Editura Ceres se precizează: „Se utilizează păstăile tinere și boabele verzi sau uscate la prepararea diferitelor mâncăruri. Din păstăile tinere se pot prepara supe, ciorbe, ghiveciuri. Boabele verzi pot fi conservate ca cele de mazăre. Boabele ajunse la maturitate fiziologică pot fi măcinate și se obține o făină care în amestec cu cea de grâu sau secară se utilizează la prepararea unor sortimente de pâine”.

Poate bobul reveni în culturi?

Menționarea frecventă în preparatele din vechile cărți de bucate demonstrează că pe timpuri bobul era cultivat și comercializat în România. Există mai multe ipoteze în ceea ce privește dispariția lui din obiceiul de consum și de cultivare. 

„Nu este profitabil”, spune Lucian Dragomir, producător local de legume de pe lângă Brașov. „Suprafață de teren pentru un kilogram de bob este de patru ori mare decât pentru fasolea boabe. Are și talentul de a atrage afide, tulpina și frunzele mustesc a azot, fiind un mare consumator de resurse din sol, iar ăsta este un motiv pentru care legumicultorii evită cultivarea bobului. Doar o subvenție specială ar da un imbold culturii. În nordul țării se vinde vara, verde, la cană. 

Comunismul, prin CAP-uri, a introdus noțiunea de eficiență în sectorul vegetal, multe soiuri au fost lăsate baltă, Un exemplu grăitor ar fi sorgul, interzis. Bobul a fost înlocuit cu fasolea pitică, oloagă, care nu necesită prea multă manoperă, toate etapele fiind mecanizate, inclusiv recoltarea. La bob totul se face manual. Tot comuniștii au impus și cultivarea intensivă a mazării sau tomatelor.”

Anii trecuți, unul dintre cei mai mari producători și distribuitori de legume congelate a introdus sortimentul pe piață. Din păcate, după decongelare sau alte procesări termice, boabele trebuiesc despielițate, o corvoadă la care prea puțini se încumetă. „Pentru a evita riscul de pieliță tare, bobyl ar trebui recoltată înainte de maturare, verde, când este foarte ușor, din nou, fără profitabilitate. Când am ieșit în piață cu bob, doar unul din sașe clienți l-a recunoscut. Când este uscat, adică cu pieliță, se poate găti doar frecat și dat prin sită”, explică Lucian Dragomir, care deține brandul La Borcan. 

În schimb, când e verde și fraged, bobul se poate consuma crud. 

O poveste bucovineană

În Călindarul poporului bucovinean pe anul 1894, apărut la Cernăuți, Simion Florea Marian culegea o poveste despre bob.Republicată în Botanica Poporană Română, vol 1, Editura Mușatinii, Suceava, 2008

„Fiecare grăunte sau fir de bob e lătăreț, în partea de dedesubt ceva mai lat iarp în cea deasupra mai îngust și pe margine c-o adâncitură, în care se află un brîuț negru, ce duce de la vârful colțului și până la bulbucătură de la mijlocul marginii de dinainte sau din față. 

Despre acest brâuț sau dunguță neagră, care, când fierele de bob sunt verzi și mai ales când se fierb, se desprinde foarte lesne de pe locul său, există la românii din Bucovina următoarea legendă:

O femeie săracă din Bobești voia odată să fiarbă niște bob. Ea puse lemne pe vatră și, ca să ardă mai bine, îi dădu fpo cu o legătură de pare. Dară pe când turna ea bobul în oală, îi lunecă printre degete un fir de bob și pică jos lângă un fir de pai. Nu mult după aceea pică și un cărbune tot lângă dânșii și se apucară între ei la sfat:

Paiul începu:

– Dragii mei prietini, de unde veniți?

Cărbunele îi răspunde:

– Eu am scăpat cu noroc din para focului, unde mă aștepta moartea dureroasă; de n-aș fi sărit aici lângă voi, cenușă avea să se facă din mine.

– Și eu am scăpat ca prin urechea acului, căci dacă m-ar fi aruncat baba în oală avea să facă zamă din mine, ca și din bieții mei frați!adause bobul. 

– D’apo las’, că nici pe mine n-avea să mă ungă cu miere! Urmă paiul, toți frații mei i-a prefăcut baba în fum și cenușă; șasezeci de noi ne-a fost prins deodată și ne ducea la moarte. Noroc că m-am lunecat eu din mâna ei și am scăpat teafăr. 

– Dară ce să începem noi acuma? Întrebă cărbunele. 

– Pentru că am scăpat așa ca prin minune tustrei de la moarte, răspunse bobul, hai să ne prindem frați de cruce și să ne ducem într-o țară unde oamenii nu fierb bobul, nici nu ard paiele și cărbunii!

Ceilalți se mirau de mintea bobului și, primind sfatul lui, porniră tustrei înainte. Așa, peste câtăva vreme, sosiră ei la un părâuaș și, nefiind acolo punte, nu știau cum să-l treacă. 

Acuma voia paiul să-și arate deștepția și zise:

– Eu m-oi pune de-a curmezișul peste părău, iară voi veți trece peste mine ca peste o punte. 

Zicând așa se întinse paiul de la un mal până la celălalt, iară cărbunele, înfocat cum îi este firea, porni iute peste punte; dară cam pe la mijloc începu să i se învârtă în cap și el se opri tenându-se a merge mai departe. Atunci paiul prinse foc, re rupse în două și pică în apă; Cărbunele, țipând, se lunecă după dânsul și, ajungând în apă, cu un oftat greu își dădu sufletul. 

Bobul, șiret, care rămase pe mal, ca să vadă cum trece cărbunele, începu acuma din inima lui cea rea bobească să râdă, și râse atât de tare, încât nu-l ajungea coaja și el crăpă. 

Bietul bob trăgea acuma și el de moarte și de bună samă și-ar fi dat în scurtă vreme și el sufletul, dacă n-ar fi venit pe acel drum un croitor și nu s-ar fi pus lângă părâu, ca să se răsufle oleacă. Auzid oftatul bobului și având inimă bună, ca toți croitorii, se îndură el de bietul bob și, scorțând ac și ață îi cusu coaja iarăși la loc. 

Bobul îi mulțămi frumos că i-a scăpat viața și se întoarce înapoi în țara sa. Dară pentru că croitorul acela l-a fost cusut cu ață neagră, pentru aceea are de atunci bobul o dungă neagră”. 

Foto: Ian Lacker/Getty Images

Bobu-n bucate

Am întâlnit deseori bobul în rețetele din cărțile vechi de bucate. Am ales doar câteva exemple din bibliografia de profil.

Secolul I

De re coquinaria sau Ars Magirica este cea mai veche cartea de bucate. Este scrisă în limba latină de un gastronom pe nume Marcus Gavius Apicius. Cartea originală a apărut în secolul I, pe timpul împăratului Tiberius. Am folosit ediția bilingvăApărută la Editura Albatros, 2003. în traducerea lui Theodor Georgescu. 

„Părțile verzi de bob se servesc gătite cu garum,Un sos-condiment obținut prin fermentarea intestinelor de pește, a cărui rețetă nu se cunoaște. Se consideră că sosul vietnamez de pește este cea mai apropiată variantă de cel roman. ulei, coriandru verde, chimion și praz tăiat mărunt.

Păstăile de bob se servesc cu muștar pisat, miere, semințe de coconar, vinarț, chimion, oțet.

Se taie mărunt boabe de BaiaeLocalitate din nordvestul Golfului Napoli. fierte în apă. Se servesc cu vinarț,Galium odoratum sau vinarița este o specie de plante din familia Rubiaceae care poate fi găsită în păduri de fag, dar și pe câmpii sau pe munte, în locuri ferite de soare, în umbră pe terenuri afânate, în soluri fertile. țelină verde, praz, oțet, ulei, garum, vin fiert sau vin din struguri uscați.”

Finalul secolului al XVII-lea și începutul secolului al XVIII-lea

Bobul apare și în prima carte de bucate tipărită pe actualul teritoriu al României, Cărticica meseriei de bucătar sau Carte de bucate de la Cluj, 1695.Traducere, studiu introductiv şi note explicative de József Lukács, editura GastroArt, 2019

„Năut, adică mazărea berbecilorÎn original, Cziczer, az-az bagoly-borsó. În latină Cicer arietinum. Este năutul, o plantă legumicolă, cu fructul sub fornmă de păstaie şi boabele asemănătoare cu cele de mazăre. 

Înmoaie-l bine [năutul], apoi pune-l la fiert în apă, cu frunze şi rădăcini de pătrunjel tăiate şi cu salvie. Prăjeşte puţină făină ori în unt, ori în ulei (în zilele de dulce cu slănină şi salvie). Adaugă piper şi ghimberGhimbir. O explicație despre ce căuta ghimbirul în Clujul Renascentist o poți găsi pe eisberg.ro şi pune pe masă pe vreo două felii de pâine. Dacă nu ai astfel de mazăre, o să fie bună şi  bobul,În original, bab. Cuvântul ar putea duce în eroare, deoarece se foloseşte şi pentru fasole. În secolul al XVII-lea, fasolea încă nu a fost cunoscută şi cultivată în Transilvania, în consecinţă prin bab trebuie înţeles bobul (lat. Vicia faba), adică planta leguminoasă cu păstăi şi seminţe ovale. mai ales dacă are boabe mari”. 

Bobul apare și în manuscrisul brâncovenesc,O copie a acestuia se află în arhivele Academiei Române,. Manuscrisul, care conține 293 de rețete, a fost publicat o singură dată, în 1996, la editura actualului ICR, într-un tiraj infim, într-o ediție coordonată de Ioana Constantinescu cu un studiu introductiv al istoricului Matei Cazacu. Culegerea de rețete poartă titlul: Carte întru care să scriu mâncările de pește i raci, stridii, melci, legumi, erburi și alte mâncări de sec și de dulce, dupre orânduiala lor și a fost publicată sub cu titlul: O lume într-o carte de bucate, manuscris din epoca brâncovenească.o culegere de rețete atribuită Postelnicului Cantacuzino, cel care era direct răspunzător cu cele d’ale gurii de la mesele domnești. 

„Altă mâncare. Să poate fiarbe ştuca cu mazăre verde ausau bob, cu apă, cu ceapă prăjită, sare, zeamă de lămâe, de vei pofti acru, şi, când vei turna, să pui pe deasupra scorţişoară pisată.

Altă mâncare. Ia mazăre au bob vérde curăţit de păstăi şi o dă undă cu apă şi cu sare. Deci ia péştile de-l pune în tingire, puindu-i mazărea acea verde, untudelemn, apă şi puţin vin, sare, ceapă tocată şi prăjită, mirodii, erburi tocate, şi-l fiarbe; şi cându-l vei turna, să-i pui pe deasupra scorţişoară pisată”.

Secolul al XIX-lea

În 1841, la Iași, Mihail Kogălniceanu și Costache Negruzzi, tipăresc o carte de bucateMihail Kogălniceanu & Costache Negruzzi , 200 de rețete cercate de bucate, prăjituri și alte trebi gospodărești, Iași 1841, ediție îngrijită de Cosmin Dragomir, Editura GastroArt 2019cu rețete franțuzești, germane, italiene sau austriece, dar adaptate gustului modovenesc. Cei doi semnează prima ediție doar cu inițialele, dar mai târziu devoalează„Atâta vă voi mai zice că acum de curînd am mai publicat – împreună cu d. C.N., un alt Prometeu manque ca și mine – o carte care, răsturnînd toate puterile așezate, călcînd în picioare toate pravilele primite de adunare și de obiceiul pămîntului, are să facă o revoluție strașnică în toată Moldova întru chipul de a face frigănele și găluști; vreu să vorbesc de o colecție de 200 de rețete de feluri de bucate, care are să ne facă cea mai mare reputație între bucătărițe și viitorimea recunoscătoare ne va da negreșit frumosul nume de: introducătorii artei culinare în Moldova. Sîntem mulțumiți și cu atîta”( Iluzii pierdute. Un întâi amor, în Opere I, ediție, studiu introductiv, note și comentarii de Dan Simionescu, București, Editura Academiei, 1974) faptul că ei sunt autorii:

„Fasole, mazăre și bob verde de muratAici cu sensul de conservare 

Să pui un cazan cu apă să fiarbă şi după ce a fierbe cazanul să pui fasolea în cazan; numai să le dai în undăA da în undă înseamnă a da în clocot şi apoi degrabă să le scoţi, să le pui pe o masă, să le usuci la soare până când s-ar usca; dar numai fasolele de harag;Fasolea de harag este fasolea urcătoare (Phaseolus vulgaris, variabil communis)  asemenea mazărea şi bobul”. 

Bobul apare și într-o altă carte tot din Moldova, de data aceasta din Galați, tipărită în 1871. Buna Menageră (Ed. Otto Bielig, Galați), semnată Ecaterina Colonel Steriad(y), subintitulată „Carte de bucate practică conținând bucătăria română, franceză și germană. Tot felul de prăjituri, dulcețuri, înghețate, precum și bucătăria vegetariană”

„Bob verde (păstăi și boabe)

Ia 1200 gr. de păstăi de bob verde, foarte tânăr, taie-I codițele nu prea adânc, și pune-l să fiarbă în apă clocotită fără sare; apoi scote-l pe o masă și dă-i un praf de sare; ia ceapă tăiată mărunt și prăjește-o puțin în untdelemn și o legătură de mărar tăiat mărunt și pune-l împreună cu bobul într-o tingire curată; toarnă și apă câtă-l va acoperi bine, untdelemn după voie, și pune-l să scadă. Când boabele bobului sunt coapte, curăță 1800 gr. de păstăi, pune boabele cu ceapă măruntă într-o tingire, cu sarea necesară, o legătură de mărar, apă cât le va acoperi bine și untdelemnul trebuitor și lasă-le să scadă”. 

Începutul secolului XX

Simion Florea Marian scria în același volumBotanica Poporană Română, vol. 1, Editura Mușatinii, Suceava, 2008 în care a apărut și povestea bucovineană: 

„Firele de bob se mănâncă atât verzi cât și uscate. 

Din frunzele lui, când e tânăr, se face salată iar tecile se fac cu carne. 

Firele de bob se fierb bine, se scurg de zamă, se presură cu sare se pune deasupra lor puțină ceapă și astfel de mănâncă apoi în zilele de popă, adică de sec sau de post.

Și tot așa se preparară ele și se pun într-un blid sau talger în Ajunul Crăciunului și al Bobotezei, ca preotul când îmblă cu icoana și cu crucea pe la casele oamenilor, să guste dintr-însele, sau când sunt preoții în zile de sec cheamți să facă maslu unuia dintre căseni, căci mâncarea aceasta e considerată de români ca una dintre cele mai alese și mai gustoase mâncări de post.

Tot în ziua de Ajunul Crăciunului și al Bobotezei se pune sub fața de masă bob crud, iară a doua zi fiecare căsaș înghite câte trei fire ca să nu aibă gâlci peste an.

Bobul se mănâncă foarte adeseori și copt în vatră. Băieții mai ales, când dau de dânsul, îi potopesc, căci lor le place și-i vin de hac cu dinții lor cei tari și tăioși.”

Mihai Lupescu, autorul lucrării dinDin bucătăria țăranului român,Un manuscris depus la Academia Română în 22 februarie 1916 și publicat (felicitări Mariei Rafailă și editurii Paideia) abia în 2000 are mai multe rețete.

„Bobul se mănâncă ori crud – boabele –, ori pregătit în mâncări. Boabele se mănâncă așa – adecă nepregătite –, când sunt crude ori coapte în vatră, când ele se umflă și se moaie; această mâncare se cheamă bob copt.

Bob fiert. Bobul se face în oale la foc alegându-se ca să nu aibă gârgârițe. Când fierbe, se pune în el și sare. Oala nu se umple cu bob, ci se pune cam pe jumătate, căci el se umflă. Unele gospodine îl pun la moi într-un vas, de cu sară,și apoi a doua zi îl fierb. Zama din bobul fiert se scurge și se zvârle, iar boabele se pun în străchini cu ceapă și oțet. Bobul e fiert când a plesnit coaja și se sfarmă ușor între degete. Pregătit cu ceapă și oțet, se mănâncă în posturi. În ajunul Crăciunului și al Bobotezei, gospodinele pun e mese pentru preot și dascăli bob fiert în talgere, cu ceapă tăietă și oțet.

Bob bătut, bob sleit se face din bobul fiert bine, frământându-l bine cu lingura ori cu lopțica și strecurându-se printr-o sită rară, ori sitișcă cu borte mari, ca să rămâie pojghița (coaja). Unele gospodine, după ce bobul se moaie, îl curăță de coajă și apoi îl pun la fiert; după ce s-a fiert, se flecuiește c-o lingură și apoi se pune în strachină ori talgere, punând deasupra prăjitură de oloi ori untdelemn și se mănâncă cu mămăligă, pâne ori malai.

Se face și borș de bob.

Bob mâncărică se face așa: se ieu păstăi tinere de bob, se curăță capetele, se taie păstăile și se pun la fiert cu verdețuri: ceapă, pătrunjel, marar ș.a. Când au fiert bine, se pune sare și prăjitură de oloi mai mult, dacă-i de post, ori untură, în zile de frupt, și se dă în masă.

Bob cu carne se face ca și cel mâncărică, din păstăi, numai că se adaugă și carne prăjită în untură. Această mâncare se vede numai pe mesele țăranilor mai cu dare de mână și care au venit mai în atingere cu fețe alese.”

Finalul secolului XX

La Radu Anton Roman, care a cules rețete ruraleBucate, vinuri și obiceiuri românești, Editura Paideia, 2001 în anii 1990, apar doar doar două rețete, mâncărică de bob și ciorbă de bob, semn clar că folosirea bobului în mâncare este pe cale de dispariție.

Iar semnele unei posibile reîntoarceri sunt puține.