HISTORY OF FOOD

Din Viena până la Ploiești, șnițelul e întotdeauna una dintre vedetele meniurilor.

O lungă și onorantă listă de mari artiști aplecați și spre cele lumești, spre trebuința pântecului, îl numără și pe gorjeanul crescut la Hobița cu boțuri de mămăligă și tocane oltenești. 

Prima dată a fost oul, nu găina, pentru că la baza lanțului trofic din care fac parte galinaceele se află zigotul. Pentru alimentația umane, oul crud a fost primul și abia pe urmă, după descoperirea focului, cel gătit. 

Deși în România se găsesc multe salate în meniurile restaurantelor și de acasă, niciuna nu a primit titlul de salată națională.

Istoria cafelei pe actualul teritoriu românesc începe cu un fake news promovat de Ion Neculce și culminează cu cea mai rapidă dezvoltare a industriei de profil din Europa.

O incursiune culinară ce are ca temă ciorba de burtă arată că nu doar românii știu ce-i bun la mahmureală. Iar subiectul e atât de vast că merită o întreagă carte (în curs de apariție).

O scurtă istorie a aventurilor marelui dramaturg român în lumea mult mai complicată a antreprenoriatului.

Bobul (Vicia Faba) este (aproape) dispărut din rețetele locale, fiind o apariție rară în bucătăriile românilor. Lucrurile n-au stat întotdeauna așa.

În care apar multe rețete cu fidea, tăieței, macaroane și tocmagi. Și o explicație despre cum se prepară corect pastele carbonara. 

De la cârciuma lui Iordache la Terasa Obor, micii au o istorie complicată, care ține foarte mult de un ingredient controversat: bicarbonatul de sodiu

Istoria spune că această mâncare găsită pe toate mesele de Sărbători poate conține fasole verde, dar și homari.

Deși am fost multă vreme o țară de la Porțile Orientului, gastronomia românească are și multe locuri comune cu cele din Europa Centrală sau cu bucătăriile slave de la nord și nord-est de România.

Brâncoveanu mânca stridii, ardelenii știau de păianjeni de mare în secolul al XIX-lea, iar la Focșani, la 1900, era recomandat homarul. Țăranii aveau parte de variante neaoșe – fructele de baltă: raci, broaște, scoici și melci. 

O (nu foarte) scurtă analiză a istoriei sarmalelor arată că românii pot să și-o revendice fără griji drept rețetă tradițională.

Curțile regale, împărătești ori voievodale, au fost descălicătoare de mode și au impus trenduri în varii domenii: de la design și arhitectură, la îmbrăcăminte și mâncare. Nici românii nu au fost mai prejos, iar în cazul lui Brâncoveanu   documentele vremii dezvăluie o sumedenie de surprize culinare, de la folosirea furculiței la consumul de stridii și sparanghel.