Iată care sunt cele mai bune producții video despre care (întâmplător) am scris (și n-am ratat nimic esențial) de-a lungul lui 2023, în rubrica PopCraft.
A venit vremea pentru încă o listă de final de an, adică genul de liste pe care le așteaptă atât cei pretențioși („Da’ de ce fără X sau Y?”), cât și cei comozi („Nu mai bine aștept listele astea, decât să-mi bat capu’ cu recenzii?”). Așadar, după ce am lăsat deoparte Scavengers Reign, despre care am scris prea recent să-l reiau aici, te las cu câteva dintre titlurile pe care presimt că le voi revizita peste câțiva ani. Poate o vei face și tu.
Din această listă, ăsta e singurul film care, în România, n-a fost nici în cinematografe și nu e nici disponibil pe vreo platformă de streaming. Te vei întreba, probabil, de ce mai plătești abonament/e și ce gândesc casele de distribuție. Ar fi o întrebare cinstită, pentru că BlackBerry, scris și regizat de Matt Johnson (bașca, interpretează și un rol important), e una dintre reușitele anului, prin felul inteligent în care imaginează conflict și dramedie, dintr-o poveste care, la prima vedere, n-ar fi avut mare lucru de oferit (deși, acum vreo douăzeci de ani, chiar părea cea mai bună idee să ai o minitastatură la telefonul mobil) sau, cel mult, ar fi devenit un fel de campanie de marketing, în stilul vreunui Jobs (acel film cu Ashton Kutcher, da). De fapt, mi-a plăcut chiar mai mult decât, The Social Network care s-a luat prea în serios și suferă de niscaiva rigorism și autosuficiență.
Serialul care, oficial, va avea și al șaptelea sezon, e la o viteză de croazieră de niște ani buni, dar asta nu înseamnă că creatorul acestuia, Charlie Brooker, n-ar mai avea câteva lucruri de zis. Că de imaginat, sincer, nu știu ce-ar mai avea, după o societate întreagă bazată pe rating (poate că asta își doresc și managerii de la Tazz sau Uber) sau o lume digitală, unde ți se transferă conștiința, pentru a trăi, pentru eternitate, ca într-un vis (spune „Nu!” implanturilor craniene ale lui Elon Musk). Al șaselea sezon are, totuși, două dintre cele mai bune ore ale cinemaului SF din acest an, mai exact, episoadele „Joan Is Awful” și „Beyond the Sea”. Primul, o perspectivă cinică și sumbră a posibilităților absurde și abuzive ale inteligenței artificiale folosite în producția de film (sau orice ar mai însemna film), al doilea, o melodramă a iluziei că oamenii pot crea androizi conectați cerebral, prin care să fie în mai multe locuri în același timp sau, mă rog, tineri, nu „câini roșii”, până la moarte.
Pentru că e cea mai „cu suflet” serie din Marvel Cinematic Universe, era musai să includ într-un top personal al anului și a treia parte, una melancolică și care încheie o epocă (Chris Pratt și Zoe Saldana au jucat, cel mai probabil, pentru ultima dată rolurile lui Star-Lord și Gamora, dar și regizorul James Gunn o ia spre alte cărări). Deși are momentele sale de salată prea aglomerată, cu prea multe scene de acțiune și, prin contrast, prea multe și plictisitoare rememorări ale lui Rocket, care, de data asta, e în centrul atenției, și deși e mult mai slab decât Vol. 2, acest ultim Gunn mai e important dintr-un alt motiv solid: a fost cam tot ce le-a mai rămas producătorilor MCU, o franciză care pare la începutul sfârșitului. Vol. 3 chiar e ca un mixtape vechi, pe casetă sau CD, pe care-l regăsești întâmplător, printr-un fund de sertar, și iei o pauză de o oră sau două, de la orice ar părea important în ziua aia, să-l reasculți. Sau, mă rog, poate sunt eu prea siropos.
Unul dintre cele mai îndrăznețe și splendid-haotice ale anului, serialul co-creat de Tara Hernandez (The Big Bang Theory) și Damon Lindelof (Lost, Watchmen) mi-a amintit, din multe punct de vedere, de Preacher, altă producție care a încerca suprarealism biblic cu substrat politic. Aici, însă, în centrul atenției e Simone (Betty Gilpin, din Glow), o călugăriță măritată cu Jay (Andy McQueen din Station Eleven), aka Iisus, care știe, printre altele, să prepare un falafel divin, și conflictele ei morale și ideologice cu Mrs. Davis, o inteligență artificială care ține locul lui Dumnezeu și care a reușit, datorită unor algoritmi scriși parcă de niște îngeri cu barbă neîngrijită și tricouri cu trupe heavy metal, să sfârșească foametea și războaiele. Doar că lucrurile nu sunt chiar lapte și miere în noua ordine creștină. De fapt, serialul îți propune și o perspectivă care îți va da mult de gândit: știința și credința nu sunt musai în opoziție una față de cealaltă, ci pot convețui, atâta vreme cât nu nu devin obsesii.
Puțin peste zece mii de oameni locuiesc într-un bunker organizat (și stratificat social) pe verticală (cum ai văzut și în Snowpiercer, săracii într-o parte, oligarhia dincolo). Motivul (aparent?) e unul simplu: civilizația umană a distrus într-atât planeta, încât aerul a devenit toxic. De altfel, istoria a fost ștearsă pentru rezidenții silozului, după o răscoală înăbușită în urmă cu 140 de ani. Asta înseamnă că habar n-au ce înseamnă lumea de afară, la care au acces doar printr-un ecran. Firește, afară arată apocaliptic. Dar chiar așa să fie? Juliette Nichols (Rebecca Ferguson, din seria Mission: Impossible) începe să aibă dubii, mai ales după ce îi ajung la urechi niscaiva teorii ale conspirației. Va ieși sau nu din Silo? Serialul creat de canadianul Graham Yost (Justified), bazat pe seria de romane cu același nume scrisă de Hugh Howey și publicată independent pe Amazon, prin Kindle Direct Publishing, e unul dintre serialele deosebite nu doar din 2023, ci din ultimii mulți ani.
Viața aparent liniștită a unui orășel american e dată peste cap de apariția misterioasă a aparatului MORPHO, un fel de cabină foto, care le spune „clienților” ce ar fi trebuit să facă cu viața lor, după ce aceștia introduc numărul de asigurare socială și le sunt scanate amprentele. Dusty Hubbard (Chris O’Dowd, din Calvary say Juliet, Naked), profesor de istorie, refuză, inițial, să afle ce-i sugerează robotul-minune, în timp ce toată lumea din jurul lui începe să-și reorganizeze mai mult sau mai puțin viața (de la urmărirea noilor pasiuni, până la căsătorii ad-hoc!). Serialul, deși melodramatic în unele momente, are vibe-ul unui experiment social, pentru că vei avea impresia, nu de puține ori, că urmărești un docudrama ceva mai bine produs și interpretat decât cele de pe Netflix. L-am dus până la capăt, îndeosebi datorită lui O’Dowd, care îmi e veșnic simpatic.
Mă bucur că „l-am mirosit” încă de atunci. Filmul regizat de Juel Taylor (care, printre altele, a fost scenaristul Creed 2) apare în multe dintre listele cu cele mai bune filme ale anului și merită pe deplin. Amuzant, deosebit estetic și satiric (imaginea și scenariul sunt tributare filmelor polițiste, îndeosebi celor din categoria Blaxploitation din anii 1970), They Cloned Tyrone e cu un Jamie Foxx în „zi de meci”, cu Teyonah Parris (din If Beale Street Could Talk și The Marvels) savuroasă și un John Boyega introspectiv și apatic. Un thriller întâlnește SF întâlnește policier existențial și politic, care oscilează între farsă și macabru, cu reflecții subtile despre gentrificare și exploatarea minorităților, dar și despre importanța cooperării în fața opresiunii. Și cine să reprezinte toate astea mai bine, decât un dealer de droguri, un „pește” și o lucrătoare sexuală?
Nici Nadia, nici Hagi, nici Ilie Năstase nu sunt atât de cunoscuți precum contele Dracula, personajul imaginat de scriitorul irlandez Bram Stoker la finalul secolului al XIX-lea, confundat adesea cu Vlad Țepeș, dar asociat cu Transilvania. Brand puternice ale României, notorietatea lui Dracula e speculată și în gastronomie.
